Dacă aș fi fost stângaci, și aș fi scris cu urechea, acum aș fi alergat singur după pietre de aruncat în vezica plină. Și nici măcar nu scriu, tastez, dar mă oripilează gândul că un MARE el trebuie să se bată cu doi mai mici. Și dacă trebuie...
El stă țâfnos pe scaunu' din dreapta, în timp ce muzica îi deranjează ambele urechi. E cel mai puternic, cei mici încă n-au ajuns, dar când or veni, or plescăi fumegând aiurea. Ce dracu' vrea să mai însemne și asta...
După vreo douăzeci de minute, către secretară (bătrână și urâtă)... Unde dracu-s ăștia, fă ? Nu primește niciun răspuns, și o trimite unde a înțărcat dracu' copiii, inclusiv ăi care nu s-au născut...
Dar ajung, cel mai înalt încearcă să se ascundă în spate, în așa fel încât să nu-l vadă cel MARE... și mai trec vreo douăzeci de minute... Când într-un târziu, fără ca ăia micii să scoată vreun cuvânt, ăl MARE se repede la ei și îi plesnește peste fețe. După alte douăzeci de minute...
Să mă plesnească strechea, pe mine și pe ei, dar unde-s acum ? Întrebare așezată în van și între picioarele păroase ale secretarei. Au fugit, iar pe fruntea lor scria învingători... Cum răspunsul nu veni de nicăieri, ăl MARE se gândi o clipă și deveni cel MARE...
Va da trufaș explicații la știrile de la nouășpe... Dacă-l va întreba cineva, cine a câștigat, va răspunde că are o sulă în coaste, și va râde în poala babei, adormită și ea (poala sau baba, la dracu'). Să tot mai treacă vreo douăzeci de minute...
Sursă foto: www.tagseoblog.de
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu