GAGAvarză!

Fiinţa asta multilaureată e vraişte. Cred că e prima dată când îi ascult o melodie întreagă. Dacă nu mă apuc să vomit, atunci înseamnă că mă doare capu'. Mă duc la budă să mă screm, poate-mi iese mai bine decât piţipoancei. Atât. Nu merită mai multe cuvinte. Ah, ba da, e poate mai cool decât fernando de la caransebeş. Mişto!

Amintiri din viitor

Mi se întâmplă în fiecare noapte. Visez urât. Foarte urât. Dar întâmplările care-mi tulbură somnul nu se pot numi coşmaruri. Ar fi mult prea light. Şi când mă trezesc şi cu urmele pernei pe obrazul drept, tabloul e complet... Dar ce se-ntâmplă când primesc din nou palmele realităţii!? Păi, e simplu... Analizez la budă ce dracu' păţesc în fiecare noapte. Dacă nu aş vrea cumva să-mi transform tragediile din vise în ceva palpabil pentru a stârni atenţia tuturor (mă rog...).
Încerc să-mi amintesc când am visat ultima dată frumos. Dacă era vorba de vreo fată. Nu, în nici un caz, nu-mi pot aminti. Nu am cum... nu am de unde. Dacă unii posedă o viaţă dublă în lumea reală, iată că eu posed această viaţă dublă în ceea ce aş putea numi soare + vise = dracu'. Sau mai bine, dracii lui edwin. Mă gândesc cu groază că la un moment dat voi adormi din nou. Şi voi (re)visa filme. Pelicule care nu merită mai mult de 2 stele din cinci.
Astfel îmi pică toate planurile din ziua ulterioară viselor (FIECE ZI), nu mai pot să fac nimic, trebuie să analizez corvoada. Şi seara, cu lumina stinsă de ENEL, am o revelaţie. Dacă mă-mbăt şi adorm beat, ce dracu' voi visa!? Hmmm... ceva ce nu voi putea povesti niciodată, ceva putred şi alambicat. Şi râd ca prostu', preţ de două mere înghiţite de vecina de la etajul unu care nu claxonează (soneria) niciodată să mă salveze din ghearele morţii. Ei, hai, nu-i chiar atât de rău, la noapte pot visa mai urât decât în noaptea precedentă. Un marfar ruginit care trece peste mine. Amintiri din... viitor.

Sursă foto: www.djkitsune.com

România lu' peşte cel mai prăjit

Nu s-a schimbat nimic... În 2011 vomiți la tot pasul, la fel ca-n 2010...

Deseori, când o apuc spre facultate, trec pe lângă o piaţă ciudată. O cheamă Miniş. Dar nu despre ea vreau să amintesc. Îmi excită simţurile ceea ce se petrece imediat lângă, de la vreo douăzeci de metri încolo. Florari, florărese (ca pentru 8 martie), bureţari (ăia care vând bureţi pentru bucă) şi, nu în ultimul rând, băieţii care vând ţigări "de calitate" la subpreţ, îţi barează drumul. Când treci de ei, simţi în nări miros de gogoşi stricate la preţul prohibitiv de 100 de bani. Plescăieşti de scârbă şi loveşti aerul cu picioarele, doar-doar va lua-o la fugă haita de vreo treişpe câini. Stai aşa, încă n-am ajuns la metrou. Din fel şi fel de dughene vine un miros înţepător de second hand, iar din cele patru puncte cardinale sar zaruri "şase-şase" în pălăriile beţivilor ahtiaţi după jocul intitulat pe scurt table. Şi nu doar atât... Dacă vrei să citeşti ieftin şi bun, eventual să te încalţi cu o cizmă veche, te mai opreşti puţin, te scobeşti în nas şi te cauţi în buzunar. Românul şi-a scos toate vechiturile la stradă, iar dacă vrei să-ţi zâmbească, fă-i hatârul şi cumpără, poate ţi s-a stricat duşu' şi vrei un furtun nou. Din când în când, apare în zonă poliţia comunitară. Se ciripeşte pe câţiva metri pătraţi şi, vorba unei chestii... "aceeaşi" ţigani o iau la fugă cu marfa ascunsă în cutii rupte. Neh, nu s-a terminat... Urmează paradisul. Poşta cu geamurile murdare, nişte miros (iar?) de mici fără muştar, ditamai banca comercială şi, dacă mai era nevoie, pizza la şapte lei, şi pentru acasă. Ar mai fi de adăugat păduchi, râie, sifilis şi gripa cea mai porcină luată de la feţe ciudate. Preţ de 100 de metri parcurşi în două minute. Românie... mă screm a lehamite!!!

Sursă foto: www.hasepieler.de

Cine câştigă lupta cu pisica ?

Bebitu este periat cu o perie adresată câinilor. N-am găsit nicio perie pe care să scrie pisică, motan sau cotoi. Dar Belzebut (îl ţin în braţe de vreo opt ani) este mulţumit. După ce îl smotocesc 30 de secunde plus, începe să mă bată. Se contorsionează de pe stânga pe dreapta, îşi linge ghearele, se aşază-n pat precum o broască, îşi bulbucă turbat ochii şi se pregăteşte să-mi sară-n cap, de parcă bătaia pe care mi-a administrat-o mai devreme n-ar fi fost de-ajuns. Ei, bine, îmi zic eu (îi zic eu), las' că vezi tu imediat, pisoi afurisit, şi mă întreb de ce nu-i place să fie îngrijit ca pentru ieşit la agăţat pisicile din cartier. Mă 'depărtez de el, îl ignor două secunde şi... pleosc, îi fac o schemă de karate sau ca să fiu la modă, de k1 (ce sport tâmpit...). Bebitu mai că nu face oac, leneş şi perfid cum e. Şi-n alte două secunde de neatenţie (ale mele), se-ncolăceşte cu dinţii şi ghearele suspendat de piciorul meu stâng şi-mi... dă să sar. Educaţie primită de la mă-sa, un pic de sânge la baza piciorului. Aş, să-mi bag picioru'...
Morala? Ce se naşte din pisică pe tac'su-l mănâncă (mai vezi şi titlul)...

Cea mai frumoasă poveste de dragoste din 2010

Până acum nu ţi-am povestit decât mizerii. Am beştelit o oaie într-un tomberon, am împroşcat cu rahat de 1 martie, am avut orgasm pe bicicletă, am fumat când alţii se uitau în gura mea, am făcut-o varză pe Gaga (s-a născut aşa), mi-am amintit de viitor, am fost din nou pionier, am vomitat într-o Românie murdară, le-am făcut pe femei curve şi m-am distrat puţin cu Bebitu... Acum mi-am amintit despre o poveste de dragoste pe care vreau să o cunoşti şi tu. Deci...
S-au cunoscut în 1991. El avea 21 de ani, ea se născuse imediat după al doilea război mondial. Nu a contat. S-au iubit mult. În '94 s-a născut primul copil. O fetiţă. (Atenţie: Nu s-au căsătorit niciodată). În '95 a venit şi un băiat, dar pe fetiţă o luase dracu', toată lumea o uitase. Şi au venit nenorocirile. Au început să se certe în 1996. Un an mai târziu, s-au scuipat şi s-au înjurat. În '98 s-au luat la bătaie. Dar nu s-au despărţit... În '99, el şi-a rupt piciorul, iar ea i-a fost alături. Au început din nou să se înţeleagă. Şi din anul 2000, au făcut dragoste mai des şi au mai conceput cinci copii. Până în 2006 s-au spălat pe dinţi împreună, în fiecare dimineaţă. Copiii îi priveau în oglindă. Şi când nimeni nu se mai aştepta, s-au despărţit. Au trecut trei ani şi jumătate de atunci, când ce să vezi... În această primăvară s-au împăcat şi se iubesc din nou. Un alt început e greu, fireşte, dar ambii îşi dau silinţa din răsputeri. Nu ştiu dacă vor mai avea copii, dar ei îşi doresc acest lucru şi îl declară pe toate canalele mass-media. Vor chiar să se căsătorească... Cine dracu' sunt cei doi?
Pe ea o cheamă Formula 1 şi pentru că e curvă, umblă prin toată lumea, din martie până în octombrie, în fiecare an. Apoi se odihneşte sau, cine ştie, aşteaptă să mai nască. El este Michael Schumacher, aproape fără alte comentarii. Doar că cei şapte copii, chiar şi primu', luat de dracu', nu reprezintă altceva decât cele şapte titluri mondiale ale germanului. Şi să nu uităm, Schumi a cunoscut-o pe Formula 1 pe când mergea pe bicicletă.
Azi am plâns pentru prima dată în ultimii ani. Ha! Şi mâine le duc verighetele la biserică. Dracu' ştie ce se mai întâmplă, dar e cea mai frumoasă poveste de dragoste. Mă duc să-mi cumpăr ciocolată.

Sursă foto: www.simply-different.net

În Paştele mă-sii de treabă

E frumoasă ţara în care trăiesc. Ca o poezie de dragoste. Îmi revine pe retina minţii celebrul vers "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..." şi-mi pare rău că n-am trăit în secolul 19, să simt şi eu cât e de dulce ţărişoara din care muşc amar în fiecare zi. Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi rescris poezia şi ar fi murit puţin mai bogat şi puţin mai bolnav. Poate făcea şi politică şi ajuta astfel la modernizarea ţării, atât de clamată (modernizarea, nu ţara). Unde e România în 2010? Unde suntem noi în 2010? Nu foarte departe de secolul 19, doar că acum îmi behăi ochii în faţa unui monitor + că mă minunez de alte tehnologii.
Sunt prost. Nu ne-am întors cu vreo 150 de ani în urmă, am păşit înapoi doar cu 20, şi aşteptăm, dincolo de greve, nişte lupte de stradă, puţin mai performante. Găina îi dă în cap cocoşului şi îl întreabă de ce nu mai cucuriguceşte, un obosit cară cu el cuvântul lui Dumnezeu şi te agresează pe "trotuarul" de la metrou, întrebându-te în ce fel, la mama dracu', aştepţi Paştele (un răspuns ar fi: cu mâinile în sân şi cu limba întoarsă în gură), iar nişte domni mai mari se ciuruiesc zi lumină la televizor, doar-doar îi mai bagă companiile media în seamă + faptul că oficialul curs euro nu respectă realitatea.
E frumos, e sublim, şi mai simt şi acum în maţe "kilul" de lapte care mi-a burduşit burdihanul. Am uitat să amintesc că suntem săraci, şi, dacă nu mă înşel, suntem foarte săraci cu duhul, dincolo de vântul care suflă trist prin buzunare. Vine Paştele şi dincolo de Paştele mă-sii pe care-l invocăm în fiecare zi, vom mai merge şi noi la câte o biserică de cartier pentru a aprinde o lumânare, ascunşi după poala popii. Când vor veni căldurile, ne vom întreba de ce dracu' ne petrecem şi vacanţa asta în aşternutul murdar de acasă şi, dacă nu cumva, bietul Cel de Sus ne-a uitat şi de această dată.
"Dulce Românie, asta ţi-o doresc!"

Sursă foto: www.mdn.md

bond. Vagabond

În ziua de azi nu mai e sexy deloc să fii liniștit, să apună soarele în liniște deplină în jurul tău. Dis de dimineață, trebuie să ridici capul din pernă și să fii cât mai negativ cu putință. Dacă ai 18 ani, fetele se uită la tine numai dacă faci ceva rău, numai dacă ieși (negativ) în evidență. Numai dacă ești vagabond, altfel spus...
A apus epoca romantică, dacă te duci cu flori la iubita care-și spală păcatele nocturne, riști ca data viitoare să nu o mai întrebi pe florăreasă nici măcar prețul oribilităților care se ofilesc. Nu trebuie să-i duci iubitei nici ciocolată așezată ostentativ, iar dacă măcar încerci, atunci încearcă să nu fie dulce.
Și ce-i place ?
Oribilități țipate de Paraziții, violul de la colțul blocului, crima de la parter fără mama prezentă, dar cu fiul inculpat etc. Mai dulce, lovește-o cu țeasta de toți pereții, pe cinstea mea dacă nu-i place...
Fii vagabond pe străzi înguste și murdare, să fiu al naibii dacă iubita n-are în astfel de condiții jumate de orgasm. Scuipă în jurul ei și jură seara în fața oglinzii că ea nu a făcut la fel. Dacă are papucii murdari, trage o hârcă pe batista-ți murdară și dă-i să spele, nu înainte de a face înconjurul străzii de trei ori. Deși nu vă vede nimeni, bagabonțeala e la loc de cinste, iar ea se freacă de tine într-un iureș infinit.
Dacă ești vagabond, filmul zilei va rula la cinema. Ptiu, al dracului vagabond, plin de vagaboande. Na !

Sursă foto: www.fensterzumhof.eu

Străina frumoasă

A învelit-o. Era mai frumoasă decât noaptea care pleacă dimineaţa.
- Eşti mai frumoasă decât primul ghiocel al primăverii.
Să nu spui nimănui că eşti frumoasă. Să nu spui nimănui cât eşti de frumoasă. Pentru mine e de ajuns. E ca şi cum te-aş vedea goală în fiecare noapte.
- Eşti o minune!
E numai întuneric împrejurul ochilor mei, simt oboseala pe peoaple. Vârfurile degetelor tale îmi şterg sudoarea de pe frunte.
- Eşti mai frumoasă decât o minune!
Paşii tăi coboară treptele-n ecouri. Eşti vânătă când eşti frumoasă. Părul răsfirat pe tâmplele calde oferă momentului o aură erotică, un imbold al gândirii peste care îmi aştern ideile. Frumuseţea ta e coaptă, cineva a murit la poarta cimitirului.
- Eşti mai frumoasă decât umbra unui răsărit de soare.
Eşti frumoasă în mâinile mele, în ceea ce frământ cu mintea, în ceea ce văd în ochii nimănui.
- Eşti mai frumoasă decât dinţii albi ai durerii.

P.S. E un fragment scurt din al doilea roman. Şi pentru că am blog după doi ani de încercări, l-am postat aici. Am fost cândva îndrăgostit de o străină frumoasă.

Sursă foto: www.zazzle.com

Căcarea în trenurile din România

Cum ne căcam în 2010...

Imaginea a apărut la "România, te iubesc", emisiunea difuzată de ProTV în duminica dinaintea Floriilor şi înfăţişa o budă dintr-un tren personal sau accelerat (nu mai ştiu...) plină de căcat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Tocmai mâncam, iar soarta m-a ajutat să mă abţin de la a vomita. Ce-am înţeles din cele 2-3 secunde pe care le-am văzut? Românii se cacă unii peste alţii, prin urmare, nu-mi pot imagina că o singură persoană poate lăsa în urmă atâtea fecale câte s-au difuzat la scară naţională. Întrebarea care derivă de-aici este dacă respectivii căcăcioşi au folosit hârtie igienică sau şi-au băgat degetele direct în cur pentru a mai scoate niscaiva căcat. Înţeleg... nu curge apa în trenul jegos, căcatul explodează din / în cur de zici că-i bombă, dar... să te aşezi direct peste căcatul altuia... asta nu mai înţeleg. Mai există varianta să faci caca în picioare şi să fugi înapoi în compartiment să-ţi aşezi curul pe banchetă, proaspăt căcat. Despre mirosuri pestilenţiale, nu mai vorbim. Să le urăm aşadar, dragilor compatrioţi, căcare uşoară şi călătorie plăcută pe Căile Ferate Române.

Sursă foto: www.it.toonpool.com

Amintiri din facultate

Trebuie să fac pipi. Trebuie neapărat să fac pipi. Ies de la seminarul de Sociologia jurnaliştilor. Alerg spre buda facultăţii, doar-doar termin mai repede... Sunt patru cabine, cred. Una dintre ele este defectă sau dracu' mai ştie. Anyway, bine aţi venit în toaleta unisex de la etajul 6.
Aleg cabina (încăperea) numărul 1. Nicio problemă. Intru şi trântesc uşa, nu cumva să fiu surprins în exerciţiul acţiunii, anume treaba cu pipi. Observ că nu există clanţă pe interior, dar nu-mi fac probleme, trebuie să fac pipi...
Ah, mi-am făcut nevoile, e un pic mai bine. După 30 de secunde, dau să ies. Drăcia dracu', nu se mai deschide uşa. Oops, m-am împotmolit... În dorinţa mea nesăbuită de a nu fi surprins în timp ce fac pipi, m-am încuiat singur într-un spaţiu de vreun metru pătrat. Ha, n-avem clanţă, astfel că bag unul dintre degete (de la nu ştiu care mână) în locul în care ar fi trebuit să fie clanţa şi încerc să învărt. Mama dracu', nu merge. Nu sunt claustrofob, dar mă ia cu transpiraţii. Ce să fac? Păi...
1. Spaţiul de sub uşă e foarte îngust şi nu prea încap. Îmi dau geaca jos, o vâr pe sub uşă, mai apoi fac acelaşi lucru şi cu geanta în care-mi car pixul şi caietul, eventual ţigările de rezervă şi vreun pepsi cu acidul consumat. Nu ştiu exact de ce, cred că mă gândisem o clipă să încerc varianta pe deasupra uşii.
2. Da, e singura soluţie, dar dacă pun piciorul pe obiectul în interiorul căruia trebuia să existe hârtia igienică, poate se rupe, e de plastic, dar ce să-i fac(i), numai aşa pot scăpa din buda care săptămâna trecută era plină de căcat.
3. Ar mai exista o soluţie. Să strig după femeia de serviciu sau după altcineva, să strig după ajutor, poate mă aude cineva şi vine şi îmi deschide. Hmmm, e prea de clasa a patra, nu pot să mă compromit în halul ăsta.
Deci...
Îmi suflecai mânecile, mă opintii cu stângul acolo unde nu exista hârtie şi apucai uşa deasupra cu stânga. Cu dreapta lipită de faianţă, mă crăcănai până sus, cu vreo 82 de kile. Deasupra, din nou spaţiu îngust, nu prea poţi să faci manevre, dar trebuie să ajungi de cealaltă parte a baricadei. Cum-necum, căzui cu stângul pe clanţa din exterior, moment în care se deschise uşa cu mine în aer. Ce frumos, mă balansez... Am tras aer în piept şi am ajuns jos, direct pe lucrurile de care mă debarasasem. Plin de nervi şi de var, sau dracu' ştie ce era ăla... Din fericire, nu m-a văzut nimeni. Mai devreme îmi spuneam că numai mie mi se poate întâmpla una ca asta. Să rămân nefericit în buda facultăţii, în cabina numărul 1 (cum priveşti dinspre intrare), cu numai vreo juma' de lună până la sfârşitul anului trei.
M-am spălat, puţin mai insistent, şi am coborât treptele cu ţigara aprinsă în gură şi cu satisfacţia că la Sociologia jurnaliştilor am 2 de 9 şi 3 de 10.

Sursă foto: www.preisroboter.de

Vezi San Marino, zici că-i Argentina !

10 august va fi o dată care va fi scrisă cu roșu în calendarul fotbalului românesc. Nu vom juca cu Argentina, cu Messi în pole-position, nu vom juca cu Uzbekistan, pierdută undeva în Asia, vom juca cu San Marino, cea mai slabă națională din istoria recentă a fotbalului mondial.
Și peste toate, chiar dacă amânăm inaugurarea Național Arena, ne vom bucura de căldura cu care vom fi primiți în micuțul stat de lângă Italia, dar ne vom bucura, mai ales, de faptul că ne despart doar șase ani de Germania (vezi aici inaugurarea originalului Național Arena, la Frankfurt, în 2005)... Și încă suntem și mai și... al nostru e mai modern și mai mare... La stadion mă refer...

Ce dacă nu e Messi, Higuain sau Tevez... Vanucci, Montagna sau Cappini, îmbrăcați în tricourile pumelor, pot fi oricând la același nivel, dacă nu fotbalistic, atunci măcar la nivelul numărului de picioare pe care le vor prezenta pe gazon. Ah, da, și nimeni nu ne va fura aroganța naționalei care a fost prezentă la retragerea brazilianului Ronaldo, care nu știa dacă lovește o minge, sau două, sau trei...

Dar... necazul cel mare a căzut peste capetele a vreo 50 000 de suporteri care au vrut să-l vadă pe Messi, șters mai mereu în unsprezecele de start al Argentinei... Să-mi iau banii înapoi (nu, nu toți) sau să aștept să văd Franța, în meci oficial ? Mda, nu m-a interesat Messi, dar oare cum e să vezi Franța cu hârtie pe care scrie Argentina ? Nu știu, se întâmplă vara în România, cu stadion gata de lansat în buricul târgului. Na, că-i bine !

Sursă foto: www.zmic.ro

Dorinţă de adio

Anul trecut, în fiori pe șira spinării...

Am să plec pentru o clipă din această lume cu bune, cu rele, neschimbat. Am să ucid sentimente de iubire care dor şi care mă fac să plâng. Nopţi albe, îmi port crucea, fără umbră de îndoială. Nu mai pot schimba nimic, totul e zadarnic.
Început de noiembrie, cu frunze de castan căzute în noroi. Mireasmă de-ntrupare, suflu ameţitor pentru o viaţă nouă. Simt în palme carne vie. Când o ating, freamătă şi suspină. Mi se deschide poarta către nemurire. Sunt vrăjit de ceaţa ce mi-a ferit ochii de privire. Un văl imens îmi întunecă minţile, sunt orbit. Atât de orbit încât nu văd că mă doare, doar simt. Atât de mult mă doare încât nu mai pot să păşesc aşa cum o făceam înainte. Stele se-nvârt în jurul meu, chemându-mă la dans. Devin sălbatic şi îmi curge sânge. Din tot trupul, din tot ce-a fost cândva viaţă. Am murit cu mâinile împreunate. Rugăciune. Nimeni nu m-aude, sunt un Geniu Pustiu. Recit pe Eminescu fără vlagă. Mă-ntorc la obârşia mea şi tremur. De durere. Cuvinte ce mă dor îmi sfarmă auzul, mă lovesc în timpan. Esenţa timpului se scurge agale peste mine. Aştept învierea la Poarta Sărutului. Mă descompun în bucăţi de lumină, anesteziat de Prinţul Întunericului. Alunec pe-un fir de zăpadă, dar iarna e încă departe. Sărbătoresc depărtarea de Univers, apropierea de Gheenă. Mă înconjoară flăcările Iadului, mă strâng ca într-o zală, iar în adâncuri, cerberii nebuni îmi taie mâna dreaptă. Cu care am lovit iubirea. Nu m-a durut şi nici acum nu doare. Am doar un sentiment de milă. Asta nu-i cauză ca să mor. Dar am murit deja cu lespedea pe frunte. Locuiesc în cavoul fericirii, unde nu-i chip de păcat, ci doar de fapte bune. Am părăsit Pământul fără să mă uit în urmă. Am luat în mâini globul pământesc şi-am presărat o lacrimă pe el. A zâmbit şi mi-a cerut iertare pentru că n-a putut să mă reţină. I-am promis c-am să mă-ntorc peste veacuri, să văd generaţiile viitoare. Nu vreau să mai fiu călău pentru ai mei prieteni. Mă urăsc cu înverşunare. Dacă stau bine şi mă gândesc, ei m-au omorât. Mi-au înfipt cuţitul în inimă cu cruzime. Eu n-am făcut decât să-l răsucesc. Şi-am închis ochii negri. Când îi voi deschide iar, vor fi albaştri. Senini ca lacrimile ce vor plânge. Ca ploaia ce-a format o baltă pe mormântul meu.

Când trece schisma ceţii dese fără viaţă
Rămâne doar sărutul furat în amintire.
În mintea noastră tâmpă doarme Pruncul.

Întunericul din minte

Fiecare țară, cu excrementele vărsate pe faleza Terrei, are o minte a ei, gâdilată de un impuls al gândirii. Impulsul gândirii se varsă încet, precum o fecală veselă, și alunecă aievea unde nici cu mintea nu gândim. Praf și alte catacombe, lumina pe care-am visat-o mai la urmă în întunericul de azi-noapte...
În mintea fiecărei țări socotim... Ajungem la România și deslușim fum, fum fără foc. Castanele prăjite ieri nu au gust de proaspăt în gură și scuipăm amar pe covorul, altădată roșu. Ne dăm cu căpățâna de tavan și picăm acolo unde nu mai arde soarele, dar ne bucurăm de încă 21 km (14+7) din ceea ce numim Autostrada Soarelui că, deh, dacă Boc se bucură, noi de ce să nu ne bucurăm !?
Ajungem mai repede pe plajele însorite ale Litoralului sau ce ?
FMI-ul ne dă vești bune și taie de la alții, nu-i tot un fel de întuneric ? La astfel de întrebări, răspunzi cu gustul amar din gură și parcă nu, de data asta, parcă (iarăși) vezi lumina neagră, tot mai goală de conținut. Cică în vreo doi ani, o să răsară soarele, vesel și pus pe glume. Aha...
În acest timp, fiecare țară, deci și România, își va așeza întunericul pe o creastă mai însorită a minții, într-un loc pe care nu-l mai poți numi derdeluș, iarna. Veselie și patru palme trase la fund tranziției, infinite și parcă...
Tuturor ne place să ne tăvălim în zăpadă. Așa. AȘA !
În august ???