Străina frumoasă

A învelit-o. Era mai frumoasă decât noaptea care pleacă dimineaţa.
- Eşti mai frumoasă decât primul ghiocel al primăverii.
Să nu spui nimănui că eşti frumoasă. Să nu spui nimănui cât eşti de frumoasă. Pentru mine e de ajuns. E ca şi cum te-aş vedea goală în fiecare noapte.
- Eşti o minune!
E numai întuneric împrejurul ochilor mei, simt oboseala pe peoaple. Vârfurile degetelor tale îmi şterg sudoarea de pe frunte.
- Eşti mai frumoasă decât o minune!
Paşii tăi coboară treptele-n ecouri. Eşti vânătă când eşti frumoasă. Părul răsfirat pe tâmplele calde oferă momentului o aură erotică, un imbold al gândirii peste care îmi aştern ideile. Frumuseţea ta e coaptă, cineva a murit la poarta cimitirului.
- Eşti mai frumoasă decât umbra unui răsărit de soare.
Eşti frumoasă în mâinile mele, în ceea ce frământ cu mintea, în ceea ce văd în ochii nimănui.
- Eşti mai frumoasă decât dinţii albi ai durerii.

P.S. E un fragment scurt din al doilea roman. Şi pentru că am blog după doi ani de încercări, l-am postat aici. Am fost cândva îndrăgostit de o străină frumoasă.

Sursă foto: www.zazzle.com

A murit ciclul menstrual...

Chiar dacă are un miros neplăcut de ''Regele a murit, trăiască Regele!", voi continua să transcriu pe curat tot ce stă scris pe vechiul blog, cu ideea preconcepută că, la început de vară, când ne e dor de dulceața de castane pe care n-am gustat-o niciodată, citim mai puțin și ni se pare mai bun tot ce e vechi. So...
Coerența pierdută în ideile incoerente, stă împietrită între ruinele iubirii, învelite în celebrele flori de tei ale nu știu cui. În acest timp, fără somn de veci venit de la Dumnezeu, bucureștenii se plimbă pe un pasaj pierdut, deschis falnic și de fațadă. Iar dacă sâmbăta te plimbi beat, cu picioarele împleticite, duminica o iei la pas la volanul nu știu cărei mașini. Și nu mai contează cât a costat, e pasajul fericirii, unde orgasmul vine mai repede, atunci când nu-l chemi.
Da, cafeaua amară are gust de ciocolată expirată (e bună, am mâncat) și nu-ți ies bube pe capul nespălat. Și dacă da, atunci înveți sârguincios într-o Europă săracă, mutată spre Est, că hobanele sunt niște sârme de oțel, pregătite de îmbăiere. Și cu ele am legat poduri, da, dar ce folos ? Muzica cântă în surdină, îndeajuns de mult încât să nu ațipești cu degetele amestecate pe volan. Într-un târziu, dacă mai contează, te gândești la pleonasmul zilei de duminică. Trece și ăsta, futu-i...
A murit dragostea, atât de vie la 20 de ani... Cauciucurile sparte alunecă fals în țidula de asfalt, iar printre atâtea gânduri macabre, învie tempera și ce-ai pictat mai la urmă. O umbră, un vis, un dans erotic, o carte ruptă la coperte. Te mai gândești puțin și cauți cimitirul...
Tinerețea de după 20 de ani e cea mai frumoasă, râvnești la ea exact ca o hahaleră predispusă la un atac de cord. Frumoasă și ea, și tu, în oribile fapte pe care le înșiri de la capăt. Într-un final, de necombătut, te întrebi de ce dracu' ai scris "Tentativă de pauză a vieții". Păi...
În ceea ce privește suicidul, voi avea mereu dreptate (așa, scriu altfel, înțeleg la fel !). Nu vreau să fiu ipocrit, dar femeia are întotdeauna bucurie în glas, bineînțeles, atunci când vorbește. Eh, e același glas care te electrizează, e aceeași voce pe care o auzi, deși n-o cunoști... Evenimentele sunt ale mele, nu contează dacă unei persoane îi place sau nu "pleiada" din jurul lor. Danke! Iubirea e posesoare de droguri!
Și-n jurul meu !? Nenorocul veșnic, împăiat în odaia amintirilor, unde l-am biciuit de mai multe ori. De 13 dăți !

Sursă foto: www.methodsofhealing.com

Doi*Zwei*Two*Dos

Pentru că nu mai am acces la postările trecute, în așa fel încât să fac o arhivă pentru 2010, le aduc aici cu copy și paste, că ce ăla mic din dreapta până la urmă... sunt ale mele și așa vor rămâne !

Nu i-a mai răspuns. Nu a mai privit-o. Îi era dor de mama. Să sară pe genunchii ei, să bată din palme, să recite poezii, să cânte stricat sub zâmbetul ei. Dar nu mai era sărmana. Buruieni, pietre, iar, uneori, noroi. Şi amintirile. Fragede, triste, în minte de copil. Plecase abia de un an. Cu cine locuieşte ? Ce importanţă are dacă nu mai e mama. Mai sunt doar visele lui. Cum dă din picioare în pântecele sfârtecat. Cum cineva sare cu alte picioare pe burta ei, pe maţele ei, dar el nu e înăuntru. E doar în sunetul prafului pe care îl lasă târziu în urmă, agresorul. Nu-i nimic, sunt o fire veselă. Optimistă. La şcoală am note bune, domnişoara mă ajută.


A trântit cu putere poarta cimitirului. Sau poate a fost vântul. Atunci a început ploaia.

Cu pielea udă, cu părul spintecat în două alunecând din creştetul capului, vorbea singură. Sau poate cu ploaia. Poate cu el. Cu celelalte sute de cadavre sau cu ce-a mai rămas din ele. Cu baterea de vânt, cu praful din sicrie. Nu-i nimic. Pe băiat îl vede la şcoală, cum ridică două degete din banca a treia de lângă fereastră, cum zgârâie tabla cu creta abia ţinută între alte degete galbene, subţiri. Fumează ? Nu, e doar un copil, are plămânii tari. Poate stinşi. Sunt ţipetele lui cele care se aud ? Nu, vin din mormânt. Se mişcă pământul deasupra soţului meu. Dar nu e el. E un biet glas de femeie. Da, mama lui... Lângă soţul meu ?

A realizat târziu că era ea peste ani, peste bărbatul iubit. Bărbatul cu care avusese un băiat. Unde e băiatul ?

Nu mai ploua. Timotei îşi număra degetele de la mâini. De ce nu am zece ? Ce-am făcut cu ele ? Şi-a amintit de pământul scormonit, de unghiile negre înfipte în propria carne ca într-o cetate a plăcerii. Sunt vise tulburi în scâncet de copil. E o dragoste ce nu moare niciodată, ce se-nfioară la primul orgasm al suferinţei. Un pat de spital, un suflet muribund. Şi ultimele ei cuvinte. Le-a uitat.