Ieri să fie azi... Mă screm când îmi bag degetele-n ochi, dar merge şi aşa. Important e să nu ai regrete majore în viaţă, iar dacă totuşi ai, să nu te gândeşti să te arunci în faţa metroului pe care scrie Berlin. Cum ar fi?
1. Să-ţi faci viaţa mai frumoasă decât este / Nu vezi că nu ţi-o face nimeni?
2. Să nu mai fie "The sweet hello, the sad goodbye" / Dar aşa se întâmplă mereu, de ce mă mai întreb ? Cred că de vină-i Schloß-ul...
3. Să te arunci de la ultimul etaj, să cazi în cap şi să vezi că totuşi nu moare nimeni în jurul tău.
4. Să asculţi muzică şi să ai urechile clăbucite. De la The Beatles până la Guns N' Roses care, cică, au dezamăgit la Bucureşti.
5. Să fugi, să fugi, să fugi, să nu prinzi ultimul tren pe care scrie floare.
E puţin mai excitant când eşti beat, dar nu se mai întoarce... Înjurături de mamă!
Sursă foto: www.kreativ-kirchner.de
Se afișează postările cu eticheta beatitudine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta beatitudine. Afișați toate postările
duminică, 24 iulie 2011
joi, 21 iulie 2011
Dacă ești chior, orb, nevăzător sau vecin cu alt sinonim al celui care nu vede, nu înseamnă neapărat că ești posesorul unui handicap peste care nu mai poți să treci, ci înseamnă că ești definiția celui care nu are cum să vadă miștocărelile și aberațiile care ies zi de zi din condeiele celor care nu știu să scrie și să citească. Pe dracu', dacă înțeleg...
RVDR a scris-o Eminescu, mai muribund decât credea, NVDR o scrie un tâmpit, treaz de pe la unu (una) noaptea... Și dimineața râd cu urechile neschimbate, parcă mai beat decât în ajunul morții unei mari iubiri care se autointitula campioană (fără aluzii oltenești, de dragul poetului).
Dar dacă ai VDR, ce poți să vezi ? Cu excepția umbrelor puse mereu peste gramatica limbii române de către aceiași nevolnici beți în patul lor de acasă ? Nimic. Două întrebări, un singur răspuns. Scurt. Fad. Neputincios.
NVDR... Mai grea decât coasa din mâinile întunericului, mai ternă decât fata moșneagului, fată care se bucură că are o cabană în vârf de munte. NVDR, prescurtată pentru a da de gândit celor care nu se gândesc decât la portofelul burdușit de (alte) bancnote.
Și când te pregătești să scuipi altceva prin ochii spurcați, te dor coastele, și te întrebi dacă pe stânga sau pe dreapta. Când le cauți, înfigi degetu' în mijloc, și te miri de mirosul care pătrunde camera.
Da, de azi nu mai există analfabeți, agramați și toate cele, împrăștiate la un loc, de azi nu există decât NVDRa din fața unei tastaturi negre, fără praf de vreo două ore. Și... da, berea din frigider nu mai e rece, și când o prind între buze nu mai e ciocolată desprinsă din același frigider care a înghețat gândacii.
ȘUP, ȘUP, NVDRa nu e boală, e doar o angoasă a copilăriei de care m-am despărțit timpuriu și fără să vreau. La dracu' ! Sunt bărbatul care nu vede !
Sursă foto: www.trademarkia.com, www.yogaesoteric.net
sâmbătă, 2 iulie 2011
Nevoia de imagini
Sunt un eşec, nu contează circumstanţele. Astăzi mai citesc doar propriile cuvinte. Şi mi-a plăcut atât de mult să citesc... Dar da, e şi asta o formă de a rămâne alături de literatură. Sunt beat, beat de... beatitudine, călătoresc printre picături, picături interzise în viaţa de zi cu zi, şi realizez că nu întotdeauna poţi trăi la cotele cele mai înalte. Înseamnă că nu mai trăiesc!?
Imaginile nu conţin pilde. Tuturor ne-ar plăcea o viaţă (şi) cu alte imagini. Nu căutăm eroi, căutăm doar fapte. Şi le analizăm pe ale noastre. Coincid. Sunt un învins al sorţii înainte de vreme. Soluţia finală îi este atribuită creierului, care îşi încetează funcţiile pierzându-se într-un tablou.
Dincolo de cotidianul agitat, rareori imprevizibil, găsim iluzii rămase nedezvoltate pe alocuri. Putem cataloga aceste iluzii ca făcând parte din viaţa fiecăruia, ele oferindu-ne un mai larg orizont asupra intemperiilor vieţii, asupra modului în care putem convieţui cu semenii noştri.
Altfel...
Dependenţa de feminin se dezvoltă, se întoarce de unde a plecat, de la sânul mamei. Ţi-e dor şi plângi, nu-ţi mai poţi stăpâni pornirile. Avem cu toţii aceleaşi visuri, şi, deşi, de cele mai multe ori banale, nu le putem împlini. Le transcriem în proză, ciudat, efemere. Avem o viaţă întreagă pentru a visa. Nimic nu este interzis. Şi iubim până la ultima suflare.
Iubeşti, chiar dacă doare. Suferi, verşi lacrimile speranţei, cânţi oda bucuriei, eşti uman. Cu bune şi cu rele. Nu trebuie să te ascunzi, mai devreme sau mai târziu vei fi descoperit, disecat şi pângărit. Prin imagini bolnave te umpli de negativism. Şi negi până şi propria existenţă.
Suntem maturi, iubim, urâm, ne temem, suferim, murim. Când iubeşti, eşti fericit. În ultimul stadiu. Eu nu-mi pot închipui o fericire mai mare decât aceasta. Să iubeşti necontenit.
Nu avem nevoie de faimă, ci doar de puţin noroc. Iar norocul înseamnă să împărtăşeşti gândurile tale cu cei din jur. Nu-i necesar să fie aprobate, consumăm chiar şi ce ne face rău. Imaginile nu reprezintă un rău indestructibil, nici măcar comercial. Sunt o bucăţică negativă din interiorul nostru. Iubim splendoarea cuvintelor. Ne îmbătăm cu elucubraţii despre ce ar putea gândi creierul uman, despre ce ar putea înfăptui pozitivul din noi. Visăm. Rămânem singuri în templul vieţii şi visăm. Dar nu e nimeni lângă noi care să ne trezească.
Cândva am iubit marea. Şi dansul din valurile ei. Sălbatic. Doar întindeam capul pe o pernă murdară şi visam, la fel ca înainte. Te iei de mână cu amintirea, trec clipe, îţi făureşti viitorul. Din trecut, de-acolo pleci, îţi doreşti o viaţă mai blândă. Fantezii. Miracole. Bunăstare în planul iubirii. Dar la un moment dat, te rătăceşti, nu mai găseşti calea. E în zadar. Simţi doar praful pe faţă, te miri de anotimp. Suntem aceiaşi mereu. Atât.
Sursă foto: http://www.toonpool.com/
Etichete:
beatitudine,
cotidian,
creier,
cuvinte,
dorinta,
eroi,
eşec,
feminin,
iluzii,
imagini,
iubire,
mama,
negativ,
oda bucuriei,
picături,
pilde,
rău,
soartă,
splendoare,
tablou
Abonați-vă la:
Postări (Atom)