Amintiri din viitor

Mi se întâmplă în fiecare noapte. Visez urât. Foarte urât. Dar întâmplările care-mi tulbură somnul nu se pot numi coşmaruri. Ar fi mult prea light. Şi când mă trezesc şi cu urmele pernei pe obrazul drept, tabloul e complet... Dar ce se-ntâmplă când primesc din nou palmele realităţii!? Păi, e simplu... Analizez la budă ce dracu' păţesc în fiecare noapte. Dacă nu aş vrea cumva să-mi transform tragediile din vise în ceva palpabil pentru a stârni atenţia tuturor (mă rog...).
Încerc să-mi amintesc când am visat ultima dată frumos. Dacă era vorba de vreo fată. Nu, în nici un caz, nu-mi pot aminti. Nu am cum... nu am de unde. Dacă unii posedă o viaţă dublă în lumea reală, iată că eu posed această viaţă dublă în ceea ce aş putea numi soare + vise = dracu'. Sau mai bine, dracii lui edwin. Mă gândesc cu groază că la un moment dat voi adormi din nou. Şi voi (re)visa filme. Pelicule care nu merită mai mult de 2 stele din cinci.
Astfel îmi pică toate planurile din ziua ulterioară viselor (FIECE ZI), nu mai pot să fac nimic, trebuie să analizez corvoada. Şi seara, cu lumina stinsă de ENEL, am o revelaţie. Dacă mă-mbăt şi adorm beat, ce dracu' voi visa!? Hmmm... ceva ce nu voi putea povesti niciodată, ceva putred şi alambicat. Şi râd ca prostu', preţ de două mere înghiţite de vecina de la etajul unu care nu claxonează (soneria) niciodată să mă salveze din ghearele morţii. Ei, hai, nu-i chiar atât de rău, la noapte pot visa mai urât decât în noaptea precedentă. Un marfar ruginit care trece peste mine. Amintiri din... viitor.

Sursă foto: www.djkitsune.com

Dorinţă de adio

Anul trecut, în fiori pe șira spinării...

Am să plec pentru o clipă din această lume cu bune, cu rele, neschimbat. Am să ucid sentimente de iubire care dor şi care mă fac să plâng. Nopţi albe, îmi port crucea, fără umbră de îndoială. Nu mai pot schimba nimic, totul e zadarnic.
Început de noiembrie, cu frunze de castan căzute în noroi. Mireasmă de-ntrupare, suflu ameţitor pentru o viaţă nouă. Simt în palme carne vie. Când o ating, freamătă şi suspină. Mi se deschide poarta către nemurire. Sunt vrăjit de ceaţa ce mi-a ferit ochii de privire. Un văl imens îmi întunecă minţile, sunt orbit. Atât de orbit încât nu văd că mă doare, doar simt. Atât de mult mă doare încât nu mai pot să păşesc aşa cum o făceam înainte. Stele se-nvârt în jurul meu, chemându-mă la dans. Devin sălbatic şi îmi curge sânge. Din tot trupul, din tot ce-a fost cândva viaţă. Am murit cu mâinile împreunate. Rugăciune. Nimeni nu m-aude, sunt un Geniu Pustiu. Recit pe Eminescu fără vlagă. Mă-ntorc la obârşia mea şi tremur. De durere. Cuvinte ce mă dor îmi sfarmă auzul, mă lovesc în timpan. Esenţa timpului se scurge agale peste mine. Aştept învierea la Poarta Sărutului. Mă descompun în bucăţi de lumină, anesteziat de Prinţul Întunericului. Alunec pe-un fir de zăpadă, dar iarna e încă departe. Sărbătoresc depărtarea de Univers, apropierea de Gheenă. Mă înconjoară flăcările Iadului, mă strâng ca într-o zală, iar în adâncuri, cerberii nebuni îmi taie mâna dreaptă. Cu care am lovit iubirea. Nu m-a durut şi nici acum nu doare. Am doar un sentiment de milă. Asta nu-i cauză ca să mor. Dar am murit deja cu lespedea pe frunte. Locuiesc în cavoul fericirii, unde nu-i chip de păcat, ci doar de fapte bune. Am părăsit Pământul fără să mă uit în urmă. Am luat în mâini globul pământesc şi-am presărat o lacrimă pe el. A zâmbit şi mi-a cerut iertare pentru că n-a putut să mă reţină. I-am promis c-am să mă-ntorc peste veacuri, să văd generaţiile viitoare. Nu vreau să mai fiu călău pentru ai mei prieteni. Mă urăsc cu înverşunare. Dacă stau bine şi mă gândesc, ei m-au omorât. Mi-au înfipt cuţitul în inimă cu cruzime. Eu n-am făcut decât să-l răsucesc. Şi-am închis ochii negri. Când îi voi deschide iar, vor fi albaştri. Senini ca lacrimile ce vor plânge. Ca ploaia ce-a format o baltă pe mormântul meu.

Când trece schisma ceţii dese fără viaţă
Rămâne doar sărutul furat în amintire.
În mintea noastră tâmpă doarme Pruncul.

Lină, lină Mădălină... îndrăgostită

Mădălina Manole a murit, dar continuă să trăiască lin, la fel ca-n piesele ei. A trăit... frumoasă, a murit frumoasă, iar extravaganţa aventurii ei dincolo de viaţă, nu se mai termină. Acuzaţii, bocete, răcnete şi tot felul de invective sunt adresate celor care au fost mai mult sau mai puţin lângă ea. Tonul moralizator al acestei postări îndeamnă la un "De ce?" acru, dar cobor repede din nori şi-mi dau seama că, din păcate, orice moarte suscită interes. Interes care nu vine doar din partea compatrioţilor, interes care nu este bazat doar pe compasiune. Şi-atunci, de ce?

Hmmm... La scară mai largă, moartea şi capodopera lui Eminescu a născut bani, de ce să nu se întâmple la fel şi cu decesul unei cântăreţe? Dacă Elodia a provocat o întreagă isterie naţională, de ce să nu facă la fel şi Mădălina Manole!? Lin, lin, la fel precum spunea tocmai ea. Suntem un popor care continuă să trăiască prin tragedii, mai ales în vremuri de criză. Prin Mădălina, nu facem decât să mai turnăm puţin borş, adică zeamă acră, în amarul... avangardist al terorii din suflet.

Ea a plecat, noi continuăm. Acum nu mai formulăm întrebarea scurtă de mai sus, acum nu ne mai întrebăm decât... pentru ce? Răspunsul vine imediat: pentru o "doară" de sărut pe fruntea rece... pentru că şi noi căutăm veseli un răspuns.

Şi nu îl găsim niciodată.

Marile iubiri mor dimineaţa

Capodoperele sunt scrise întotdeauna noaptea, marile iubiri mor întotdeauna dimineaţa. Aşa se întâmplă mereu, dimineaţa e mai mult soare decât noaptea. Şi pentru că durerea la mormântul unei stele, cere puţine cuvinte, mă opresc aici. E dimineaţă.

Sursă foto: http://www.psyklen.dk/

Tutunul... verde de acasă !

... gurile (rele) continuă să ne fie pline de nicotină. Bineînțeles, nu numai gurile, corpurile toate, cu nicotină inhalată de la gură în jos, până la una dintre găurile care se numește cur(uri). Ha!

Cunoaștem țigara de după sex? Cum să nu... dar o vom cunoaște, cu siguranță, și pe cea de după viață, pe cea pe care o vom fuma singuri, ca de obicei, de data aceasta închiși în garsoniera care se numește sicriu, țigara pe care o vom savura în moarte, acolo unde nu circulă metroul, nu că în viață, și mai ales seara, trenul care vine pe liniile de metrou ar circula... Na, na, dăm bătaie la Metrorex!

Țigara de după... mâncat e cacafeaua de după dormit, îți tragi palme la fiecare secundă în care-ți dai seama că ești treaz, că faci umbră degeaba pământului. Asta spus la modul duios, sublim etc, că altfel am spune că facem umbră degeaba României, care Românie oricum nu e pregătită de umbră. Da, singura umbră pe care o acceptă țărișoara din spațiul carpato-danubiano-pontic, este umbra formată la fundu' Europei, umbră din care nu mai poate să iasă.

Negreșit, vom trage bășini în continuare, bășini ieșite din cururi puturoase... până ne vom căca pe noi, dar năravul a fost, este și va deveni istorie. Nu ne mai scoate nimeni din el.

Sursă foto: www.studentie.ro

OK sau KO? E România!

De ce nu pleacă artiștii din România? Pentru că nu au unde, pentru că iubesc prea mult țara în care s-au născut, pentru că preferă să așeze capul în mormântul familiei, printre flori ascuțite la miros, deși ar putea să moară prin 2075, în glorie deplină și aplauze eterne, eventual printre străini. De ce nu pleacă nimeni de aici, de ce mor artiștii așteptând puțină dreptate de la țara care spre rușinea ei, se numește România? E trist, dar nu ne mai vrea nimeni, și-n ultimii 20 de ani, oricum nu ne-a vrut nimeni. Da, mă consider artist, și e una dintre numeroasele gafe cu care mă pot lăuda. Dar ce face scumpa țărișoară pentru artiști? Unde îi trimite pe toți? N-am niciun răspuns... Nimeni nu are... România nu are...

Există universități de prestigiu în țara asta obosită, și-n loc să fii OK la absolvirea lor, ești aceleași două litere așezate invers. Vorbesc despre mine, despre alții nu am cunoștință. Eu... care eram în stare să scriu 40 de pagini într-un caiet murdar, și făceam asta zilnic, acum nu mai sunt în stare să scriu trei cuvinte corect sau corecte într-un altfel de caiet, alambicat al dracului... Asta-i mulțumirea pe care o primim de la România în România, și-n fiecare an ne stingem tot mai mulți, tot mai dezamăgiți. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cred că patria asta murdară, așezată timid în Balcani, este lider în tot ceea ce înseamnă neputință, în tot ce se vrea a fi ce n-a mai fost vreodată de la comunism încoace. În 2010, se întoarce toată istoria în care ne-au putrezit străbunicii, bunicii, părinții, în care ne-au putrezit cei care au murit înaintea lor, eternii "stră", așezați pe bulevarde stinghere. Și pentru ce?

România răspunde acru și timid. Pentru că te sărută pițipoanca la colț de stradă, și-ți fură puținii bani pe care-i mai ai în buzunarul rupt, așezat te miri unde, în văzul tuturor vagabonzilor. La final, nu mai contează decât Carpații. Țigara clasică, apa tulbure pe care o bei între ei sau stâncile de care îți sfarmi capu' liniștit. Sunt Carpații pe care i-ai visat toată viața, la fel de veseli ca Dunărea care moare mare-n Mare. Bravo!

Sursă foto: www.http://magdalenenstift.de/

DEJA VU infect !

După ce te ridici de pe WC și cazi amețit cu trupul cald pe cimentul rece din baie, vezi celelalte 180 de grade ale vieții. Te scoli cu greutate, după vreo douășpe ore de somn neîntrerupt, și încerci să revii între așternuturile în care te-ai scremut toată viața. Mă rog, nu sunt aceleași, dar starea de deja vu este omniprezentă între toate firimiturile căzute în cearșaful putred.

Anul trecut, am avut norocul să plesnesc cu spatele gol în bucătăria înghesuită și să vomit de fericire în momentul în care mi-am văzut rănile, cu dosul în oglindă. E teamă, nu-i altceva decât teama pe care o simți când nu mai cunoști literele unui altfel de alfabet, când nu mai reții ce melodie fredonai aseară.

După toate amețelile pe care mi le provoacă viața, realizez că vreau să mor fraged și tânăr, că nu vreau să depășesc vârsta de 35 de ani, o vârstă la care maturitatea pierdută în leagănul copilăriei îmi va fi fost de ajuns. Amin sau ce!?

Îi mulțumesc domnului de aseară, dar nu pot să-i spun decât că în oglindă vedem totul altfel, puțin mai răsturnat. A, să nu uit, tipul care cântă melodia pe care o fredonam împreună, trăiește neperturbat în mijlocul unui ocean de vise umede. Îți mai place?