bond. Vagabond

În ziua de azi nu mai e sexy deloc să fii liniștit, să apună soarele în liniște deplină în jurul tău. Dis de dimineață, trebuie să ridici capul din pernă și să fii cât mai negativ cu putință. Dacă ai 18 ani, fetele se uită la tine numai dacă faci ceva rău, numai dacă ieși (negativ) în evidență. Numai dacă ești vagabond, altfel spus...
A apus epoca romantică, dacă te duci cu flori la iubita care-și spală păcatele nocturne, riști ca data viitoare să nu o mai întrebi pe florăreasă nici măcar prețul oribilităților care se ofilesc. Nu trebuie să-i duci iubitei nici ciocolată așezată ostentativ, iar dacă măcar încerci, atunci încearcă să nu fie dulce.
Și ce-i place ?
Oribilități țipate de Paraziții, violul de la colțul blocului, crima de la parter fără mama prezentă, dar cu fiul inculpat etc. Mai dulce, lovește-o cu țeasta de toți pereții, pe cinstea mea dacă nu-i place...
Fii vagabond pe străzi înguste și murdare, să fiu al naibii dacă iubita n-are în astfel de condiții jumate de orgasm. Scuipă în jurul ei și jură seara în fața oglinzii că ea nu a făcut la fel. Dacă are papucii murdari, trage o hârcă pe batista-ți murdară și dă-i să spele, nu înainte de a face înconjurul străzii de trei ori. Deși nu vă vede nimeni, bagabonțeala e la loc de cinste, iar ea se freacă de tine într-un iureș infinit.
Dacă ești vagabond, filmul zilei va rula la cinema. Ptiu, al dracului vagabond, plin de vagaboande. Na !

Sursă foto: www.fensterzumhof.eu

România disperată, în pragul... disperării!

Amintiri...

Astăzi este o zi importantă. O altă zi importantă pentru România. 27 octombrie 2010... o zi după care ţărişoara noastră se va întoarce la ceea ce este obişnuită să facă... să ignore. Nu comentez aici motivul, i-adevărat, fiecare este liber să facă ce vrea, dar tu, Românie... tu eşti liberă să faci ce vrei!?

Nu ne-au ajuns 20 de ani pentru a stârpi răul. De ce? Pentru că nu am început de la rădăcină, ne-am închipuit că... dânsa este sănătoasă. Şi da, nu mai contează în ce ţară trăim, întrebarea care derivă de aici e... Mai trăim? Mai există nesimţirea vieţii de demult? Aşa, domnule, mai demult nu exista atâta nesimţire, existau doar flori presărate absent pe câteva morminte uitate.

Să ne trezim... Dormim, dormim, şi nu e dimineaţă în fiecare zi ca să ne putem trezi, motiv pentru o sublimă aberaţie, nouă, nouă, a celor de (mai) sus. Nu mai e nimic de spus, nu mai e nimic de scris, vom aştepta până ne ia dracu', la fel ca-ntotdeauna. Da, ţările mici sunt luate de el, un altfel de el, care, după cum vedeţi, nu e un el mare. Pe El cel Mare l-am uitat. L-am uitat...

Nimic nu e mai dulce decât moartea, patrie!

Nimic mai mult,

Un Rosch(u) verde de furie, halal la poarta Împărăţiei! Ptiu...

Sursă foto: http://www.hopa.ro/ http://www.funiacs.com/

Gânduri despre moarte

Poveste tristă despre viaţa care s-a vrut a fi frumoasă. Despre gânduri şi despre ce ar fi însemnat existenţa dacă nu exista moartea.

Treisprezece gânduri. Treisprezece gânduri şi jumătate. Sau poate chiar mai multe. Locul sau locurile în care vom ajunge toţi, mai mult sau mai puţin fericiţi. Cimitir, cu pluralul cimitire. Morminte vesele şi deschise noaptea vizitatorilor. Celor care nu cuvântă ziua, celor care au noaptea flăcări în ochi, dincolo de focul ce arde trupul lumânărilor. Vântul le stinge, ploaia le stinge, mâna le stinge...
13 nu-mi este soartă, îmi este doar purgatoriu, cu idei care se rostogolesc în capul meu de 13 ori. Dacă muream la 13 ani, nu pierdeam nimic. Câteva rânduri ordinare ? Lucru normal. Iarăşi normal. Felii de viaţă amestecate în rânduri ce vibrează în ţeastă, în mâinile amândouă când nu mai am idei. E mai frumos aşa. Să ştii că este necesar să pierzi uneori. Mai mult sau poate mai puţin. Aha ! Mai bine nu, de fiecare dată ţi se va părea că ai pierdut mult, chiar dacă tu nu ai pierdut decât un mărunţiş.
Gândurile despre moarte explică existenţa vieţii în Cimitirul Raiului. Putem sta în faţa pietrei de mormânt şi putem reconstitui istoria celor care continuă să putrezească dedesubtul nostru. E trist, dar poate că avem doar gloanţe în cap şi nu gândim coerent... O frontieră peste care nu putem trece, o defalcăm în mii de cuvinte şi poate aşa ne trece. E bariera care ne desparte de civilizaţie.

Aş vrea să merg la cel mai interesant mormânt şi să-l sărut de treisprezece ori. Să picure în ochii mei lumină, să iasă iarbă mai verde la suprafaţă. Şi poate flori. Treisprezece flori... Mai multe, să nu le pot căra cu braţele. Hmmm, cred că ideile mele sunt cu capul în jos... În ceva unde nu răzbat cu ochii minţii.

OK sau KO? E România!

De ce nu pleacă artiștii din România? Pentru că nu au unde, pentru că iubesc prea mult țara în care s-au născut, pentru că preferă să așeze capul în mormântul familiei, printre flori ascuțite la miros, deși ar putea să moară prin 2075, în glorie deplină și aplauze eterne, eventual printre străini. De ce nu pleacă nimeni de aici, de ce mor artiștii așteptând puțină dreptate de la țara care spre rușinea ei, se numește România? E trist, dar nu ne mai vrea nimeni, și-n ultimii 20 de ani, oricum nu ne-a vrut nimeni. Da, mă consider artist, și e una dintre numeroasele gafe cu care mă pot lăuda. Dar ce face scumpa țărișoară pentru artiști? Unde îi trimite pe toți? N-am niciun răspuns... Nimeni nu are... România nu are...

Există universități de prestigiu în țara asta obosită, și-n loc să fii OK la absolvirea lor, ești aceleași două litere așezate invers. Vorbesc despre mine, despre alții nu am cunoștință. Eu... care eram în stare să scriu 40 de pagini într-un caiet murdar, și făceam asta zilnic, acum nu mai sunt în stare să scriu trei cuvinte corect sau corecte într-un altfel de caiet, alambicat al dracului... Asta-i mulțumirea pe care o primim de la România în România, și-n fiecare an ne stingem tot mai mulți, tot mai dezamăgiți. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cred că patria asta murdară, așezată timid în Balcani, este lider în tot ceea ce înseamnă neputință, în tot ce se vrea a fi ce n-a mai fost vreodată de la comunism încoace. În 2010, se întoarce toată istoria în care ne-au putrezit străbunicii, bunicii, părinții, în care ne-au putrezit cei care au murit înaintea lor, eternii "stră", așezați pe bulevarde stinghere. Și pentru ce?

România răspunde acru și timid. Pentru că te sărută pițipoanca la colț de stradă, și-ți fură puținii bani pe care-i mai ai în buzunarul rupt, așezat te miri unde, în văzul tuturor vagabonzilor. La final, nu mai contează decât Carpații. Țigara clasică, apa tulbure pe care o bei între ei sau stâncile de care îți sfarmi capu' liniștit. Sunt Carpații pe care i-ai visat toată viața, la fel de veseli ca Dunărea care moare mare-n Mare. Bravo!

Sursă foto: www.http://magdalenenstift.de/