"Do you... sprechen Deutsch", javră penală?

luni, 1 noiembrie 2010 - Asta m-a întrebat un tânăr astăzi, într-o zonă aglomerată a Bucureştiului - la o oră de maximă audienţă, adică un picuţ după prânz. I-am răspuns bosumflat, "was wollen Sie?", şi mi-a explicat vesel, într-o germană stricată, că e în căutarea unui anumit club... gay. I-am răspuns (din nou) la explicaţie cu un sec "keine Ahnung", adică un "nu ştiu" opărit, şi am crezut că-şi vede de drum, dar ce să vezi... tânărul s-a oprit într-un colţ, holbându-se "parşiv" la mine. I-am... explicat în germana lui stricată că aştept pe cineva, şi şi-a văzut de drum.

Ei, iată, unde ne duc itinerariile vieţii sau... asta-i bucuria când auzi că se vorbeşte un fel de germană în jurul tău, nu te poţi abţine şi răspunzi.

Mai târziu, în acelaşi oraş, de (în)jur împrejurul meu... "F... morţii mă-tii de javră penală", "Băga-mi-aş p... în mă-ta", şi ca o concluzie, "Vă ia mama dracu' pe toţi"... Dacă tot l-am pomenit ieri pe dracu', acesta a catadicsit să apară în petele mele. "Do you... sprechen Deutsch", dracule? Nu mi-a răspuns. Dar mai e timp...

Sursă foto: gb-pics24.com

Conexiunea sufletelor

În fiecare suflet se cască o groapă, un hău, de unde evadarea devine imposibilă. Sufletele pereche caută iubirea în neştire, dar nu realizează că nu mai pot ieşi din neantul în care au căzut. Şi-atunci, ce-i de făcut?

Variantele sunt multiple, dar când te loveşti de abis, realizezi că nu ai decât o soluţie: să putrezeşti în interiorul sufletului, adică să bei din apa murdară care nu se mai termină. Când te murdăreşti pe dinăuntru, realizezi, abia atunci realizezi cât de frumoasă este viaţa. Deşi e scurt, traiul care pute, parcă... nu se mai termină. Continuă, continuă... în nopţi îngemănate.

La sfârşit, adormi într-un vis dezbrăcat... Şi tu, şi el, goi de miresme plăpânde.

Şi Ea?... Sfidam frumosul la Ea / Departe, cu inima frântă, / Rupeam corzile-n chitara mea / Ce nu mai cântă. / Striveam o buză de Ea / Sorbeam fără buze nectar, / Iar sânge din venă ţâşnea, / Trist şi murdar. / Pierdeam privirea în Ea / Pocneam din degete multe, / Iar focul în apă ardea / Cu flăcări cărunte. / Eram velur şi era Ea / Cu părul subţir' de pe frunte, / În pic de-ntuneric nimic nu pierdea / Fumam ameţit într-o luntre. / O parte din pas ajunge la Ea / Pustiu şi turbat mă-nfior, / Piciorul beteag în mâna mea / Doare-n secunda de dor.

Sursă foto: http://www.link-kinesiologie.de/

Lină, lină Mădălină... îndrăgostită

Mădălina Manole a murit, dar continuă să trăiască lin, la fel ca-n piesele ei. A trăit... frumoasă, a murit frumoasă, iar extravaganţa aventurii ei dincolo de viaţă, nu se mai termină. Acuzaţii, bocete, răcnete şi tot felul de invective sunt adresate celor care au fost mai mult sau mai puţin lângă ea. Tonul moralizator al acestei postări îndeamnă la un "De ce?" acru, dar cobor repede din nori şi-mi dau seama că, din păcate, orice moarte suscită interes. Interes care nu vine doar din partea compatrioţilor, interes care nu este bazat doar pe compasiune. Şi-atunci, de ce?

Hmmm... La scară mai largă, moartea şi capodopera lui Eminescu a născut bani, de ce să nu se întâmple la fel şi cu decesul unei cântăreţe? Dacă Elodia a provocat o întreagă isterie naţională, de ce să nu facă la fel şi Mădălina Manole!? Lin, lin, la fel precum spunea tocmai ea. Suntem un popor care continuă să trăiască prin tragedii, mai ales în vremuri de criză. Prin Mădălina, nu facem decât să mai turnăm puţin borş, adică zeamă acră, în amarul... avangardist al terorii din suflet.

Ea a plecat, noi continuăm. Acum nu mai formulăm întrebarea scurtă de mai sus, acum nu ne mai întrebăm decât... pentru ce? Răspunsul vine imediat: pentru o "doară" de sărut pe fruntea rece... pentru că şi noi căutăm veseli un răspuns.

Şi nu îl găsim niciodată.

Bună seara, eter !

Dacă dimineața îți aduni rufele din paturi străine, seara te gândești puțin dacă va urma o noapte în care vei dormi acasă. Pe lângă alte scântei, te bucuri intens că s-a mai scurs o zi caniculară și că n-ai făcut plajă decât în visele ei. Când zâmbea soarele pe cer, numărai centimetri de cafea din ceașcă, când mai e un pic și răsare luna, cauți în fundul frigiderului ultima sticlă umplută cu bere. Na, că imediat trece și prima lună de vară, rostită pe-un gâtlej amărui.

Sursă foto: www.zazzle.com

Marile iubiri mor dimineaţa

Capodoperele sunt scrise întotdeauna noaptea, marile iubiri mor întotdeauna dimineaţa. Aşa se întâmplă mereu, dimineaţa e mai mult soare decât noaptea. Şi pentru că durerea la mormântul unei stele, cere puţine cuvinte, mă opresc aici. E dimineaţă.

Sursă foto: http://www.psyklen.dk/

Civilizaţia sexelor

Amintiri din 2003

"Eu stau de vorbă numai cu fanii Roxette. La telefon şi oriunde. Pe capacul wc-ului, dacă se poate. Nu suport nesimţiţii şi fanii Sistem. Sunt nevoit să închei conversaţia. Lasă-mă domnule în pace, nu înţelegi că nu mai am ce discuta cu tine?"

Cine-ar putea vorbi aşa? Răspunsul e simplu, năucitor. Un fan Roxette (nu are importanţă numele) cu vocaţie de autodidact. Un actor grăbit care a uitat să se spele pe faţă, şi a ieşit murdar în public. Pe chiloţii lui s-a semnat anticristul. Trist, dar adevărat. Eu nu sunt fan Sistem, dragă nebunule. Sunt acelaşi umil fan Roxette. Dacă nu-ţi place mutra mea, împuşcă-te.

Zilele trecute mi s-a dedicat un poem. Autorul? Un alt fan Roxette, stabilit definitiv pe nisipul Mării Negre. Înainte să aşterne pe hârtie (cum nu are aşa ceva, şi-a cumpărat e-mail) cuvinte de prost gust, frizând penibilul, a înghiţit un val ce se pogorâse asupra lui. Apoi mi-a urat fericire, iubindu-se pe sine în celebra "instituţie", numită în continuare, baie. De-atâta gândit, a uitat să tragă apa şi s-a... înecat. Acelaşi fan are un ideal măreţ. Să-l ia la bătaie pe Gessle. Fiu de paparudă, constănţeanul omite un lucru. Prostia nu poate fi comparată cu genialitatea. Nici măcar dacă este prostie ilustră. Aşa că nu ştiu dacă poate ridica două degete pentru a-i zgâria barba lui Gessle. Producător de metafore lugubre, fanul din Constanţa îmi închină osanale şi îmi ridică statuie. Pentru că nu vreau să mă dau măreţ în preajma Paştelui, i-am promis că dacă statuia va prinde viaţă, o să-i înfig cuţitul în ficaţi. Domnului din bronz, nu fanului.

Cineva m-a ameninţat cu puşca. Alcoolul (vin de casă depozitat într-un butoi fără cep la gură) din cap îl făcea să nu mai găsească gloanţele. Când şi-a scărpinat scăfârlia, a murdărit natura cu mătreaţă. Fugind de la locul prezumtivei fapte (aceea de-a mă ucide eroic), a scăpat drapelul cu cele trei culori, în noroi. "Niciun imn nu-i ca melodiile Roxette". Splendoare în iarbă şi scărpinici în buric. Să moară ţara de râs, nu alta. Băiatul... fan Roxette. Cu şi fără protecţie.

Transilvania se vrea cotropită de unguri. Trecută prin foc şi sabie, fără pic de jenă. Un tiran, mâncător de barabule şi lubeniţă, îşi face semnul crucii în Câmpia Panoniei şi promite vorbitorilor de limbă maghiară de dincolo de Nădlac (Nagylak) că o să mănânce români pe pâine la micul dejun. Adăugaţi la margarina Rama, numai buni de halit. Rămas cu degetul înfipt undeva în spate, îşi dă ochii peste cap şi mulţumeşte cerului pentru că l-a procreat la 13 km de patria mumă. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Tiranul moare, dar nu se predă. Urlă că îl cheamă Felix. Nume fictiv. De fan... Roxette.

Am cunoscut un român miliardar. Doar în lei, dar ajunge. Omul are caş la gură şi e mulţumit. Şi-a clădit averea furând de la săraci. Umblă vorba că se fură până şi pe sine. Să-ţi fie (cam) ruşine, nenicule! Pe scaunul miliardarului, la Prima TV, ai produs o proastă impresie. S-a rupt scaunul cu tine şi ai căzut în beci la bunica. Te-ai ales cu 5.000.000 şi cu falca spartă. Nu-nţeleg de ce i-ai luat (banii), din moment ce, contul tău din bancă dă pe dinafară. Eu cu sila, Dumnezeu cu mila. Miliardarul se prezintă: "mă intitulez... fan Roxette".

L-am văzut cu praştia în mână. Nu conta că avea un costum deux pieces de culoare roşie (ca şi ciclul lui Nea Crăciun), băiatul avea praştie. Lua la ţintă păsărele, furnici, gândaci, melci codobelci. S-a aşezat în şanţ şi a adormit. Cred că doarme şi acum, pentru că nu l-am mai văzut. Rămâi cu scoica, dragă, şi dă cu flirt la ea. Eşti fan Roxette, şmecher şi robust.

Personajele odioase de mai sus sunt fani Roxette. Le trag linie şi le pun punct. Civilizaţia sexelor nu există. Rândurile "marcate" reprezintă o stare de fapt. S-a întâmplat în realitate, altfel spus (scris). Mă-nchin cu genunchii la burtă.


Edwin Rosch, cu pete în dreapta, pe vremea când nu era... jurnalist


Sursă foto: http://www.fotolia.com/

Asfaltă-mă (ce n-am scris)

Limba română nu suportă cuvinte atât de scurte, dar expresia alunecă pompos pe covorul din sufrageria inexistentă. Sunt treizeci de expresii (pluralul...), parte dintr-o poveste demo cu tendințe erotice, ascunse în partea dorsală. Dacă nu mai ai hârtie igienică pentru curățarea dosului, nu ai decât să folosești hârtia de pe care alunecă cuvintele în atenția nimănui. Sunt treizeci de explicații pentru fiecare.

1. Viril - se referă mai degrabă la simțul ascuțit al gândului. Trebuie să rămână viril în impotența statului, iar dacă nu se poate, îl trimitem la dracu', și o dăm pe pornache.
2. Accent - trebuia să folosesc pluralul, dar e mai frumos singur și neajutorat, altfel... n-ar avea accente.
3. Sextrem - sexul împins la extrem nu mai are nevoie de alte cuvinte.
4. Decolteu - e parte a poveștii despre care aminteam, iar dacă se apleacă prea mult, s-ar putea să zărim absența sutienului.
5. Criza din stomac - românii au suportat-o tot timpul, nu știu de ce ne plângem în vremuri de... criză.
6. Horrorscop - idee veche, neprelucrată, ascunsă după niște perdele murdare.
7. Sextravagant - poți vorbi despre sex la modul extravagant și te poți f... pe asfalt. Cu dosul la tribună.
8. Bâzâituri calde și reci - e ceea ce fac din când în când, când n-am somn cu adrenalina sculată.
9. Cultura în scheme - ideea blogului în care locuiesc, să mă culturalizez în sala de forță, fără aparate care să pună în mișcare sângele dintre vene.
10. Top Extravagant - locul 10 se cheamă că a participat și... o tot freacă.
11. Scrisuri dulci în cărămidă - pe cât de dulci, pe atât de triste. La fel ca basmul vieții de demult.
12. Coarne - mă uit printre ele și mă întreb cine pe cine mai înșală.
13. Stricație - durerea s-a stricat, dar e prea devreme pentru tras... concluzii.
14. Balauri - e urmat de un joc de cuvinte, un Șoc-Oh! dulce și bizar.
15. Nebun - și cine mai toarnă betonul, dacă strada e pustie, necălcată de mașini. Să tot fi nebun...
16. Flohmarkt - aici e vorba despre vechituri, un fel de dacă te culci cu aceeași femeie, nu mai simți plăcere în tot corpul.
17. Nicotină - se aprinde și se stinge în fiecare zi. Mai citești ce scrie pe pachet ?
18. Stradă - poate fi și bulevard, adică locul în care prestează curvele.
19. Figuri de stil - și gânguresc aiurea, timid, în aceleași figuri de stil.
20. Pick-up! - dacă nu poți să-ți ridici nivelul de trai, măcar să-ți cânte muzica la aparatul vechi, pentru care nu ai plăci.
21. Biblioextravaganță - citești amețit, cu capul plecat din... bibliotecă.
22. WC - stai cu curu' pe budă și e cald, te uiți pe unde curge apa și-ți colorezi viața... maro. Cu dosu'.
23. Portret - dacă nu poți să-l faci robot, îi cauți bateriile în gaura neagră.
24. Life sux! - e un fel de ciocolată fără gust, te dopezi cu ea la alt nivel de cultură.
25. KURV - adică târfe scris altfel, frumusețea erotică a vieții, dezbrăcat și tu, și ea.
26. Civilizația sexelor - când doi, de sexe diferite, se ceartă, al treilea se ia singur la bătaie.
27. Ha-Os! - înțelegi mai multe din asta și te scarpini în buric, până la glezne.
28. Cu și fără protecție - e ca atunci când ți-o pui, te uiți în calendar și te întrebi dacă astăzi mai ai cu cine.
29. Deux pieces - cred că e vorba despre costumul în care ai uitat să te-mbraci.
30. Sweet / Sweat - nu-i așa că e mai drăguță când e umedă ? Și-ți dai cu ea în cap, până la epuizare.

Ies tiptil din povestea asta care miroase a macaroane stricate. Na că-s bune...

Sursă foto: www.en.wikipedia.org

Gânduri despre moarte

Poveste tristă despre viaţa care s-a vrut a fi frumoasă. Despre gânduri şi despre ce ar fi însemnat existenţa dacă nu exista moartea.

Treisprezece gânduri. Treisprezece gânduri şi jumătate. Sau poate chiar mai multe. Locul sau locurile în care vom ajunge toţi, mai mult sau mai puţin fericiţi. Cimitir, cu pluralul cimitire. Morminte vesele şi deschise noaptea vizitatorilor. Celor care nu cuvântă ziua, celor care au noaptea flăcări în ochi, dincolo de focul ce arde trupul lumânărilor. Vântul le stinge, ploaia le stinge, mâna le stinge...
13 nu-mi este soartă, îmi este doar purgatoriu, cu idei care se rostogolesc în capul meu de 13 ori. Dacă muream la 13 ani, nu pierdeam nimic. Câteva rânduri ordinare ? Lucru normal. Iarăşi normal. Felii de viaţă amestecate în rânduri ce vibrează în ţeastă, în mâinile amândouă când nu mai am idei. E mai frumos aşa. Să ştii că este necesar să pierzi uneori. Mai mult sau poate mai puţin. Aha ! Mai bine nu, de fiecare dată ţi se va părea că ai pierdut mult, chiar dacă tu nu ai pierdut decât un mărunţiş.
Gândurile despre moarte explică existenţa vieţii în Cimitirul Raiului. Putem sta în faţa pietrei de mormânt şi putem reconstitui istoria celor care continuă să putrezească dedesubtul nostru. E trist, dar poate că avem doar gloanţe în cap şi nu gândim coerent... O frontieră peste care nu putem trece, o defalcăm în mii de cuvinte şi poate aşa ne trece. E bariera care ne desparte de civilizaţie.

Aş vrea să merg la cel mai interesant mormânt şi să-l sărut de treisprezece ori. Să picure în ochii mei lumină, să iasă iarbă mai verde la suprafaţă. Şi poate flori. Treisprezece flori... Mai multe, să nu le pot căra cu braţele. Hmmm, cred că ideile mele sunt cu capul în jos... În ceva unde nu răzbat cu ochii minţii.

Furia nu cade din cer

Când plouă privim mereu bolta cerească, şi, de cele mai multe ori, ne rugăm să nu mai fim inundaţi de furia norilor, căci ne ajunge furia cu care ne inundă viaţa. Aşa s-a întâmplat în ultimii ani, talazurile vieţii ne-au surpat orice speranţă pusă în cei doi, căci, din păcate, nu există doar Unul în care ne punem speranţe, există doi, iar despre al doilea nu vreau să pomenesc.

Furia nu cade din cer, ar fi prea frumos să fie aşa, ea cade din adâncuri şi... coboară în aceleaşi adâncuri. Rezultă că omenirea trăieşte în adâncul cel mai adânc, unde nu mai există scăpare, unde ne sărută al doilea, în jurul...

Nu mai contează, astăzi pleacă la îngeri un maestru, iar prea mult negru e de prisos. Iartă-ne, Dumnezeu!

Sursă foto: http://www.nerdcore.de/



Îți fac rău și mă screm când îmi vine să mă cac!

ăl MARE și doi mici

Dacă aș fi fost stângaci, și aș fi scris cu urechea, acum aș fi alergat singur după pietre de aruncat în vezica plină. Și nici măcar nu scriu, tastez, dar mă oripilează gândul că un MARE el trebuie să se bată cu doi mai mici. Și dacă trebuie...
El stă țâfnos pe scaunu' din dreapta, în timp ce muzica îi deranjează ambele urechi. E cel mai puternic, cei mici încă n-au ajuns, dar când or veni, or plescăi fumegând aiurea. Ce dracu' vrea să mai însemne și asta...
După vreo douăzeci de minute, către secretară (bătrână și urâtă)... Unde dracu-s ăștia, fă ? Nu primește niciun răspuns, și o trimite unde a înțărcat dracu' copiii, inclusiv ăi care nu s-au născut...
Dar ajung, cel mai înalt încearcă să se ascundă în spate, în așa fel încât să nu-l vadă cel MARE... și mai trec vreo douăzeci de minute... Când într-un târziu, fără ca ăia micii să scoată vreun cuvânt, ăl MARE se repede la ei și îi plesnește peste fețe. După alte douăzeci de minute...
Să mă plesnească strechea, pe mine și pe ei, dar unde-s acum ? Întrebare așezată în van și între picioarele păroase ale secretarei. Au fugit, iar pe fruntea lor scria învingători... Cum răspunsul nu veni de nicăieri, ăl MARE se gândi o clipă și deveni cel MARE...
Va da trufaș explicații la știrile de la nouășpe... Dacă-l va întreba cineva, cine a câștigat, va răspunde că are o sulă în coaste, și va râde în poala babei, adormită și ea (poala sau baba, la dracu'). Să tot mai treacă vreo douăzeci de minute...

Sursă foto: www.tagseoblog.de

România, cu fundu' la vedere!

Ce s-a întâmplat cu strada Varşovia din Berlin? A devenit strada... curului!!! Danke, Samuel!

În ultimii ani, România are curul dezgolit în faţa Europei. Şi nu mă refer la formele apetisante care răzbat din chiloţii rupţi ai tranziţiei, ci am în vedere celulita care distruge plăcerea din noi, celulită asezonată cu bube în largă transpiraţie. Ce poate fi mai dulce decât mâncarea ieşită din fecale? Pe o astfel de mâncare nu se percepe TVA 24% sau... poate mă înşel.

În 2007, când am pătruns, în sfârşit, în Uniunea Europeană, bucuria mea a fost imensă. Nimeni nu prevedea efectele viitoarei crizei în viitorul (cel mai) apropiat. Acum sorbim aceste efecte la... fundu' Europei, unde ne-am autoîmpins cu măiestrie şi înverşunare. Nu-i aşa că e frumos?

Dacă România s-ar fi mândrit cu posteriorul unei tinere de 20 de ani, l-aş fi lins de fericire. Aşa nu-mi rămâne decât să plâng la popoul unei babe bolnave, care mai caută din când în când prilej de gâlceavă. Iar cearta cu poalele-n cap nu înseamnă decât că ai ieşit pe Straße, la produs de... vin fiert.

Sursă foto: http://blogs.taz.de/

Cele mai frumoase melodii de dragoste (non-Roxette)

1. Richard Marx - Right here waiting (1989)

Ador această melodie. Ce poate fi mai frumos decât să aștepți o viață întreagă !?
Richard Marx - Right here waiting

Asculta mai multe audio diverse


2. Bay City Rollers - I only wanna be with you (1976)

O melodie pe ritmurile căreia îți așterni capul în pernă și adormi cu vârful cuțitului lângă venele tremurânde.
Bay City Rollers - I only want to be with you

Asculta mai multe audio diverse


3. Julio Iglesias - Baila Morena (1995)

Limba spaniolă e mai frumoasă când o asculți și o dansezi în doi.
JULIO IGLESIAS - BAILA MORENA

Asculta mai multe audio pop


4. Mariah Carey - Without you (1993)

Nice, nice, nice - erau vremurile când încă se mai asculta muzică bună.
Mariah Carey - Without you

Asculta mai multe audio diverse


5. Dido - White flag (2003)

Te îndrăgosteai, făceai dragoste și cântai. Cam puțin pentru o melodie atât de frumoasă.
DIDO - WHITE FLAG

Asculta mai multe audio diverse


6. The Corrs - What can I do (1997)

Sunt vremuri de demult când solista părea mai bună chiar decât piesa în care... vărsa lacrimi.
The Corrs - What Can I Do

Asculta mai multe audio pop


7. Celine Dion - Pour que tu m'aimes encore (1995)

Mă mai poți iubi vreodată?
Celine Dion - Pour Que Tu M'Aimes Encore (1995)

Asculta mai multe audio pop


8. Bryan Adams - Please forgive me (1993)

Și nu mai ceri iertare nimănui. Piesa în sine e de ajuns, te va înțelege Ea.
Brian Adams - Please forgive me

Asculta mai multe audio diverse


9. James Blunt - You're beautiful (2005)

Frumusețea muzicii este și frumusețea Ei. Am iubit demult, cândva...
James Blunt - You're Beautiful

Asculta mai multe audio diverse


10. Bon Jovi - Bed of roses (1992)

Patul în care faci dragoste... singur.
BON JOVI - BED OF ROSES

Asculta mai multe audio diverse

Ich liebe dich! Wieso?

Ich würde alles tun, um wieder verliebt zu sein. Aber in diese Branche, leider bin ich im Pech! Schon wieder im Pech, so zu sagen! Was kann ich tun? Ich lebe wie ein Roboter, aber meine Seele lebt in eine Fantasie. Trotzdem...
Mit 30, hab' ich Magie und Liebe erlebt. Anderseits, ich war nicht reif genug für so was. Und heute? Was denn... ich spreche von... heute. Mir geht es heute schlecht. Mein Kopf ist kaputt, mein Herz ist kaputt, meine Seele ist kaputt. Verdammt! Alles ist zerbrochen. So eine Fantasie... wollte ich nie haben.
Und wieso... Ich liebe dich! Wieso?

Sursă foto: www.gifmania.ro

Marea iubire pierde trenul în fiecare dimineaţă

Şi nici măcar nu pleacă cu IC-ul din Gara de Nord, aleargă suduind după un oarecare personal, ale cărui roţi se pierd în praful întunericului, când nici măcar nu e miezul nopţii. Aş, de parc-ar conta...
E cald în noiembrie, pare un mai desfigurat, pare luna în care nu mai ai nici timp, nici chef să-ţi bei cafeaua aburindă. Dimineaţa te doare capu', la prânz te doare capu', iar seara beleşti ochii, şi-ţi dai seama că te doare capu', cap care se laudă că stă împopoţonat deasupra umerilor, undeva unde ne-am lipit "ventuza".
Dimineţile-s la fel... Te trezeşti mereu cu mintea-ntr-un copac, crengile lu' copac îţi intră-n ochi, şi parcă nu mai e aceeaşi belvedere pe care o zăreai mai devreme, turbat în fire şi-n priviri.
Trenul pierdut provoacă icter, iar muzica rebelă pleacă la îngeri şi nu mai răzbate din difuzoare. Verşi cafeaua pe gură, pe nas, pe ochi şi prin creier, solemn şi tern, de parc-ar fi o desfătare. Desfătare pierdută în trenul fiecărei dimineţi putrefacte. Aş, de parc-ar conta!
Soarele bate în geam... Na, şi te doare... De 3x aş... de parc-ar conta!!!

Sursă foto: www.en.wikipedia.org

A murit ciclul menstrual...

Chiar dacă are un miros neplăcut de ''Regele a murit, trăiască Regele!", voi continua să transcriu pe curat tot ce stă scris pe vechiul blog, cu ideea preconcepută că, la început de vară, când ne e dor de dulceața de castane pe care n-am gustat-o niciodată, citim mai puțin și ni se pare mai bun tot ce e vechi. So...
Coerența pierdută în ideile incoerente, stă împietrită între ruinele iubirii, învelite în celebrele flori de tei ale nu știu cui. În acest timp, fără somn de veci venit de la Dumnezeu, bucureștenii se plimbă pe un pasaj pierdut, deschis falnic și de fațadă. Iar dacă sâmbăta te plimbi beat, cu picioarele împleticite, duminica o iei la pas la volanul nu știu cărei mașini. Și nu mai contează cât a costat, e pasajul fericirii, unde orgasmul vine mai repede, atunci când nu-l chemi.
Da, cafeaua amară are gust de ciocolată expirată (e bună, am mâncat) și nu-ți ies bube pe capul nespălat. Și dacă da, atunci înveți sârguincios într-o Europă săracă, mutată spre Est, că hobanele sunt niște sârme de oțel, pregătite de îmbăiere. Și cu ele am legat poduri, da, dar ce folos ? Muzica cântă în surdină, îndeajuns de mult încât să nu ațipești cu degetele amestecate pe volan. Într-un târziu, dacă mai contează, te gândești la pleonasmul zilei de duminică. Trece și ăsta, futu-i...
A murit dragostea, atât de vie la 20 de ani... Cauciucurile sparte alunecă fals în țidula de asfalt, iar printre atâtea gânduri macabre, învie tempera și ce-ai pictat mai la urmă. O umbră, un vis, un dans erotic, o carte ruptă la coperte. Te mai gândești puțin și cauți cimitirul...
Tinerețea de după 20 de ani e cea mai frumoasă, râvnești la ea exact ca o hahaleră predispusă la un atac de cord. Frumoasă și ea, și tu, în oribile fapte pe care le înșiri de la capăt. Într-un final, de necombătut, te întrebi de ce dracu' ai scris "Tentativă de pauză a vieții". Păi...
În ceea ce privește suicidul, voi avea mereu dreptate (așa, scriu altfel, înțeleg la fel !). Nu vreau să fiu ipocrit, dar femeia are întotdeauna bucurie în glas, bineînțeles, atunci când vorbește. Eh, e același glas care te electrizează, e aceeași voce pe care o auzi, deși n-o cunoști... Evenimentele sunt ale mele, nu contează dacă unei persoane îi place sau nu "pleiada" din jurul lor. Danke! Iubirea e posesoare de droguri!
Și-n jurul meu !? Nenorocul veșnic, împăiat în odaia amintirilor, unde l-am biciuit de mai multe ori. De 13 dăți !

Sursă foto: www.methodsofhealing.com

Verpiș dich, Sonne!

N-am uitat ce-ai scris anul trecut... e valabil și acum, soarele e la fel de cald !

Soarele arde în noiembrie mai puternic decât în august. Probabil sau chiar deloc. E un soare care se screme în zori, la prânz și seara, înainte de prima furtună de zăpadă. Sufletele noastre au nevoie de ploi, și când colo, ce să vezi, ne zbenguim la ștrand înainte de apariția primilor fulgi de nea, în preambulul Crăciunului (încă departe și ăla...).
Soarele ți se urcă-n căpățână, precum o face muzica în toate cele trei "ipostaze" ale zilei. Și o lălăie la fel de furibund... iar tu nu-ți dorești decât puțină răcoare, să stai la fel ca în povestea ștrandului, zbenguit în a nu știu câta poziție, de aseară încoace.
Și ce dracu' poți să faci? Să bei o gură de cafea sau să sorbi o gură de c****?!? Ambele, în fiecare imagine apare cornutul, și te întrebi de ce mă-sa te mai temi de el. E aceeași poveste, de fiecare dată, și nu se mai termină.

Dar... soarele se va potoli, iar cartea se va așeza la loc în bibliotecă, într-un sictir etern. Verpiș dich, Sonne!

Sursă foto: http://www.fotos-und-bilder.de/

Înjurături înfipte-n oglindă

Nu mai vedem nimic în jurul nostru, ne vedem... înşine în oglindă. Răsfăţul acumulat în fiecare dimineaţă, în aceeaşi oglindă, ne bagă glumele în "răspăr" sau, în cel mai rău caz, în părul din propriul arsch. Şi înjurăm, asta ne rămâne de făcut, iar dacă nu putem s-o facem (proliferarea de înjurături) în faţa oglinzii, o... dârdâim pe site-uri anonime, (aproape invizibile). Scriu la figurat, dar gândesc intransigent.

Şi-acum, unde-mi mai pleacă ochii care nu "vede"?

Sursă foto: http://www.swabianidols.de/

Tutunul... verde de acasă !

... gurile (rele) continuă să ne fie pline de nicotină. Bineînțeles, nu numai gurile, corpurile toate, cu nicotină inhalată de la gură în jos, până la una dintre găurile care se numește cur(uri). Ha!

Cunoaștem țigara de după sex? Cum să nu... dar o vom cunoaște, cu siguranță, și pe cea de după viață, pe cea pe care o vom fuma singuri, ca de obicei, de data aceasta închiși în garsoniera care se numește sicriu, țigara pe care o vom savura în moarte, acolo unde nu circulă metroul, nu că în viață, și mai ales seara, trenul care vine pe liniile de metrou ar circula... Na, na, dăm bătaie la Metrorex!

Țigara de după... mâncat e cacafeaua de după dormit, îți tragi palme la fiecare secundă în care-ți dai seama că ești treaz, că faci umbră degeaba pământului. Asta spus la modul duios, sublim etc, că altfel am spune că facem umbră degeaba României, care Românie oricum nu e pregătită de umbră. Da, singura umbră pe care o acceptă țărișoara din spațiul carpato-danubiano-pontic, este umbra formată la fundu' Europei, umbră din care nu mai poate să iasă.

Negreșit, vom trage bășini în continuare, bășini ieșite din cururi puturoase... până ne vom căca pe noi, dar năravul a fost, este și va deveni istorie. Nu ne mai scoate nimeni din el.

Sursă foto: www.studentie.ro

Împărăție

Sunt zile în care plângem cu lacrimile pe dos pentru a nu fi văzuți în toată splendoarea sufletului. Plângem de bucurie, draga mea împărăție !? Răspunde, scumpo, e doar o întrebare tâmpită, înșirată în abecedarele vieții, de la 1918 încoace. Vezi cum e!? Am învățat ABeCe-ul de mici, dar... tu nu ne-ai învățat nimic, nici măcar s-o iubim pe mama, pe mama noastră, a fiecăruia. Ha!

Căci alta ne era mamă când mâncam muci la grădiniță, alta ne era stejarul de care ne sprijineam în bătaia vântului socialist. Așa ne-ai învățat, scumpo, iar acum nu mai ninge alb iarna, ninge gri spre negru înghețat, întru curățire deplină, iar copiii noștri nu se mai pot bucura de ceea ce n-am trăit noi, de ceea ce au ei și n-am avut noi, de ceea ce le-am dăruit, un viitor mai puțin sumbru, un viitor mai alb decât cel pe care îl vedeam noi, în vremurile când eram tâmpiți și scunzi, în vremurile în care buchiseam abecedarul. Nu...

Draga mea Împărăție, în fiecare an ești tot mai mică și mai palidă, în fiecare an când sărbătorești lumina norilor care trece peste tine, ești tot mai bolnavă, mai fără vlagă. Tot mai... Noi nu mai suntem veseli nici măcar primăvara, în luna mai, când copiii mai ling veseli acadele, în așteptarea unui anotimp mai cald. Nu!

Da, totul se rezumă la mai, și mă întreb apatic și murdar, dacă tu nu mai poți, noi de ce să mai putem !? Și mai ales pentru ce, mai ales pentru cine... Hî?
 Fluturii zboară departe, prinde-i pe toți, înainte de a le bate aripile în uitare!

Sursă foto: www.img504.imageshack.us

OK sau KO? E România!

De ce nu pleacă artiștii din România? Pentru că nu au unde, pentru că iubesc prea mult țara în care s-au născut, pentru că preferă să așeze capul în mormântul familiei, printre flori ascuțite la miros, deși ar putea să moară prin 2075, în glorie deplină și aplauze eterne, eventual printre străini. De ce nu pleacă nimeni de aici, de ce mor artiștii așteptând puțină dreptate de la țara care spre rușinea ei, se numește România? E trist, dar nu ne mai vrea nimeni, și-n ultimii 20 de ani, oricum nu ne-a vrut nimeni. Da, mă consider artist, și e una dintre numeroasele gafe cu care mă pot lăuda. Dar ce face scumpa țărișoară pentru artiști? Unde îi trimite pe toți? N-am niciun răspuns... Nimeni nu are... România nu are...

Există universități de prestigiu în țara asta obosită, și-n loc să fii OK la absolvirea lor, ești aceleași două litere așezate invers. Vorbesc despre mine, despre alții nu am cunoștință. Eu... care eram în stare să scriu 40 de pagini într-un caiet murdar, și făceam asta zilnic, acum nu mai sunt în stare să scriu trei cuvinte corect sau corecte într-un altfel de caiet, alambicat al dracului... Asta-i mulțumirea pe care o primim de la România în România, și-n fiecare an ne stingem tot mai mulți, tot mai dezamăgiți. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cred că patria asta murdară, așezată timid în Balcani, este lider în tot ceea ce înseamnă neputință, în tot ce se vrea a fi ce n-a mai fost vreodată de la comunism încoace. În 2010, se întoarce toată istoria în care ne-au putrezit străbunicii, bunicii, părinții, în care ne-au putrezit cei care au murit înaintea lor, eternii "stră", așezați pe bulevarde stinghere. Și pentru ce?

România răspunde acru și timid. Pentru că te sărută pițipoanca la colț de stradă, și-ți fură puținii bani pe care-i mai ai în buzunarul rupt, așezat te miri unde, în văzul tuturor vagabonzilor. La final, nu mai contează decât Carpații. Țigara clasică, apa tulbure pe care o bei între ei sau stâncile de care îți sfarmi capu' liniștit. Sunt Carpații pe care i-ai visat toată viața, la fel de veseli ca Dunărea care moare mare-n Mare. Bravo!

Sursă foto: www.http://magdalenenstift.de/

Sunt EU...

Sunt EU... treaz de pe la patru dimineața, cu idei care nu mai ies din capul altădată sănătos, cu urme de rugină lipite pe tâmplele bătrâneții, cu sublimul care curge din sictir. Eu...
Mă gândesc că am numai atât și-am murit... Fals și plictisit.
Sunt EU... De 3x lovit peste față, într-o apă care nu mai curge, în care nu pot să mă-nec. Eu... Eu în mine, și-apoi iarăși eu, tulburat, cu mintea într-o carte citită, rupt în încercările 3 ale lui Orb Împărat.
Sunt EU... cu lenjeria desenată pe pat, cu pâinea între dinții nespălați... sexy și cuminte.
Sunt EU... aceleași idei necitite de nimeni, citite de mine.
Eu... colorat altfel !

Activitatea nesomnului moare în valurile Dunării

În ultima perioadă, am devenit activ pe blogul care nu are nevoie de cuvinte. Vulgaritatea născută în jurul meu nu are nevoie nici măcar de imagini, e tâmpită numai din cauza faptului că o respir, adânc și profund. Și chiar dacă propriul somn poate fi considerat la fel, activitatea din jurul acestuia respiră (și ea) numai atunci sunt treaz.

Mi-am trezit simțurile la realitate, în pofida trenului care trece prin viață la fel ca toate TGV-urile, rapid și confuz. Dar pentru că nu sunt ascuțite, simțurile mele mor precum o face România, cald și difuz, așteptând un alt veac, o altă eternitate.

Activitatea nesomnului moare în două secunde, când îți dai seama că ești treaz, că ești treaz și nu faci altceva decât să scrii, realizezi că impotența în care te zbați devine tot mai acută. Și ce frumos era când nu eram înconjurat de impotență, când eram înconjurat doar de glasul florilor ofilite.

Îmi dorm somnul, blogul meu de jar! Dar nu e somnul meu, somnul meu va dormi etern acolo unde mor stelele, acolo unde dracii își pierd și vocea cu care au vorbit mai la urmă.

Pentru o MM mai frumoasă decât zarea,

Edwin

PS: Idee luată de pe fostul blog... unde Dunărea curgea la fel de monoton !

Sursă foto: www.lebendige-donau.de

Vorbesc la peretele lu' dracu'

Cineva la care țin foarte mult mi-a spus anul trecut că în curând îmi voi revedea părinții, că în curând o voi revedea și pe bunicuța, că în curând voi ști din nou ce înseamnă fericirea. Îi mulțumesc, îi doresc să fie fericită, precum îmi dorește și ea, și sper să aibă dreptate!

Dar îi mai spun un singur lucru - nu am nevoie de ajutorul lui, oricine ar fi el. În fiecare zi, tristețea mea nu mai e și tristețea lui, au trecut vremurile alea, iar acum nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt, și dacă pot - rămân doar chior.

Vorbesc...

Sursă foto: www.witze.net

Asfaltă-mă !!!

Asfalt nu înseamnă doar mizeria pe care calci în fiecare zi, asfalt mai înseamnă şi rahatul pe care nu poţi să-l ocoleşti, şi dacă mai ai şi norocul să calci într-un rahat de câine, atunci da, îţi merge bine cât e ziulica de lungă. Atenţie, vreo 24 de ore, deci şi în timpul somnului, în niciun caz n-ai noroc toată viaţa că deh, nu nimereşti în rahat parfumat în fiecare zi. Deşi, la câţi câini sunt pe stradă, s-ar putea să ai noroc cu ditamai caru' cât e viaţa de... scurtă.

Asfalt mai înseamnă şi altceva decât mizerie. Asfalt egal putrefacţia care îţi gâdilă nările, nu ştiu dacă în fiecare zi, dar ştiu că o face mereu, în miresme dese care ies din bitumul încins pe care călcăm.

Dacă în 1995, eram invitaţi la un "Asfalt tango" în cinematografe, astăzi suntem invitaţi să dansăm tango pe asfalt, direct în căcatul câinilor.

Iar dacă asta nu-i mizerie pe asfalt, atunci nu ştiu ce dracii mei mai e!

Sursă foto: www.trombon.ro

Cum rămâi curat murdar...

Te scremi de câteva ori, și trece. Numai că în viață nu contează filmul de la început de decembrie, vizionat în iunie. Sau contează, dar nu numai... Nu mai înțeleg nimic. Dar, da, Adrian Cioroianu are dreptate... A spus-o pe șleau, mi-a plăcut. Îmi place. Felicitări și celui care ne-a fost "naș"! Îmi place!

Vei vedea tu oare, scumpă Românie, că nu te mai iubești decât tu pe tine... însăți? Noi nu mai știm în astă vreme ce vrea să însemne asta, și te trimitem în puff-ul cel dulce, în timp ce ne bărbierim. În oricare parte a corpului, nu mai contează... Au fugit toți de tine, scumpo!

Dulce, trist, anapoda! Să nu te speli niciodată!

Sursă foto: www.elternhaus.com

Pipi pe... asfalt

M-am născut din dorința unora de-a face something util după o bere neagră băută în vremea când nu găseam cafeaua cu banii în buzunar. Am căzut în cap (pe partea dreaptă) și-am aterizat într-o groapă care încălzește asfaltul turnat la est de Budapesta. Unde-au fost unii prin '92, ne îmbătăm și noi în 2011, cu simpla constatare că n-am mai băut niciodată astfel de chestii. Și dacă te uiți mai atent la ea, e neagră, la fel ca povestea în care ne-am vârât cu toții.
M-am născut pe asfaltul turnat extravagant unde trebuia să fie trotuarul pe care prestează curvele, dar cum n-aveam bani la mine, am rămas cu dosul înfipt într-o cracă de copac. Motiv suficient, în iunie, să mă întreb, unde dracu' am mai trăit o astfel de primăvară care nici măcar n-a trecut, chiar dac-a fost. Și când se uită la mine, cu sutienul căzut, îmi dau pumni în cap în locul în care ar fi trebuit să mai crească păr, în hal de tinerețe târzie.
M-am născut cu gândul la tot ce înseamnă viața după ce dai ortu' popii, în spatele gardului unde am răsuflat berea de aseară. Astăzi, cu buzunarul spart, găsim cafeaua la fiecare colț de stradă, în iarba umedă pișată de câini. Și dacă pică apă din cer, întrebi și tu pământul dacă e ploaie sau dacă se ușurează vreun înger al duhului sfânt pe măruntaiele distruse de fecalele celor apropiați. Și dacă înjur când tremură natura, n-ar trebui mai bine să mă culc cu faza ridicată ?

Sursă foto: www.poze.haios.ro

Dulce și sacadat.. cu fundu-n buruieni

De când a început criza, de când continuă criza, România și-a vârât oasele pe linia porții și nu mai lasă să treacă nicio minge pe care scrie mass-media. Dacă jurnaliștii și cei care o fac pe jurnaliștii au "sabotat" -în ultimii 21 de ani - România cu dezvăluiri pe care țărișoara le-a considerat întinse pe alte coordonate decât hmm... cele legitime, acum situația, și așa, dezordonată, și-a întors fundu' către o "eternitate" vulgară, deșucheată etc.

Țara, sistemul politic în care ne "lăfăim" cu toții nu scuipă doar în dreptul cuvântului afișat pe ecran, nu... scuipatul dulce și sacadat cade pe toate coordonatele vieții, pe tot ce s-a vrut a fi moștenire, măcar de la Mihai Eminescu încoace, asta pentru cei care mai cred în basme și pilde aruncate cu năduf undeva pe-o hartă imaginară, puțin mai mare decât cea pe care o desenăm astăzi.

Astăzi, cei care tastăm pe lângă taste și-ntre buruieni primim o măgărie în plus și ne întrebăm unde este ligheanul pe care tocmai l-am așezat cu fundu' în sus, sprijinit puțin de trunchiul veceului, în haosul generalizat al sistemului. Și pentru că tot nu primim niciun răspuns, tragem apa care nu curge. Cu furie plăpândă... în fundul unui om mort.

Sursă foto: http://www.pl0g.de/

UNU

O uşă scârţâia lângă mine. Mi-am lipit bărbia de genunchi. Şuviţe tari de păr îmi brăzdau fruntea încrâncenată. De unde vine ecoul ? Ascultam distrus tăcerea nopţii. Luna gâfâia pe obrajii mei cuminţi, dar nu vedeam decât bolta norocoasă, neagră, împăciuitoare şi sfântă. Gândeam în lumină cu mintea picurată de idei. Cerul purta o taină. Aveam să aflu într-o zi. Din debaraua murdară ieşeau gândaci cu flori la antebraţ. Călcam pe ei, încet, ca într-o fantezie. Scuturam ideile de praf, mişcam din cap la dreapta şi înghiţeam scântei. Învăţam să tac. Nu mai e mult. În cele din urmă, tăceam.

Tăceam, în jurul meu numai misterul. Cu trup fără de chip. Doar mama are aripi, iubita are fuste. O mângâiam. Îi duceam dorul. Şi i-am vorbit.

- Te-am revăzut la nouă. Ploua.


- Dincolo de staţia de tramvai.

- Erai doar tu şi...

- ... vântul. Simţi cum bate vântul ?

Nu simţeam. Mirosea a flori proaspete, nu ştiu de care. Îi tremura privirea. Şi i-am şoptit.

- Te iubesc !

- Dar nu sunt înger.

Era doar prima zi.
A doua zi, am înmormântat-o. Nu plângeam. Simţeam. De data asta, simţeam. Ţineam trupul ei în mâini. Galben de emoţie, pe undeva, purificat. Acelaşi eu.

Sursă foto: www.allmystery.de

Țara care doarme învelită cu... noroc !

Nu știu cum stau alte țări la capitolul noroc, dar din acest punct de vedere, România este cea mai fericită țară din lume. Aici, în cei vreo 237 500 de km pătrați, ne învelim toți cu norocul porcului și dormim așa până la adânci bătrâneți.
Cică suntem norocoși pentru că nu ne-a lovit E.coli direct, pentru că Nadal nu se scobește-n cur la București - după ce câștigă pe zgură, pentru că nu exportăm imediat duzine de pașapoarte false în mult visatul spațiu Schengen etc. Cu alte cuvinte, România este spațiul unde visezi cel mai frumos atunci când dormi, unde ești porcăit în halul cel mai frumos atunci când te numești jurnalist, unde vin imediat camerele de luat vederi dacă se strică castraveții (cacofonie frumoasă) la aprozarul din colț. Și dacă nu-i de ajuns, te uiți în jur și observi că nu prea mai ai spațiu verde unde să te caci, la umbra unui pom.
Îmi place țara în care trăiesc, nu te plictisești niciodată, iar dacă încerci s-o faci, vine imediat popa și aruncă cu aghiasmă pe tine. La naiba, dacă n-o fi cu noroc !

Sursă foto: http://www.ibild.net/

Doi*Zwei*Two*Dos

Pentru că nu mai am acces la postările trecute, în așa fel încât să fac o arhivă pentru 2010, le aduc aici cu copy și paste, că ce ăla mic din dreapta până la urmă... sunt ale mele și așa vor rămâne !

Nu i-a mai răspuns. Nu a mai privit-o. Îi era dor de mama. Să sară pe genunchii ei, să bată din palme, să recite poezii, să cânte stricat sub zâmbetul ei. Dar nu mai era sărmana. Buruieni, pietre, iar, uneori, noroi. Şi amintirile. Fragede, triste, în minte de copil. Plecase abia de un an. Cu cine locuieşte ? Ce importanţă are dacă nu mai e mama. Mai sunt doar visele lui. Cum dă din picioare în pântecele sfârtecat. Cum cineva sare cu alte picioare pe burta ei, pe maţele ei, dar el nu e înăuntru. E doar în sunetul prafului pe care îl lasă târziu în urmă, agresorul. Nu-i nimic, sunt o fire veselă. Optimistă. La şcoală am note bune, domnişoara mă ajută.


A trântit cu putere poarta cimitirului. Sau poate a fost vântul. Atunci a început ploaia.

Cu pielea udă, cu părul spintecat în două alunecând din creştetul capului, vorbea singură. Sau poate cu ploaia. Poate cu el. Cu celelalte sute de cadavre sau cu ce-a mai rămas din ele. Cu baterea de vânt, cu praful din sicrie. Nu-i nimic. Pe băiat îl vede la şcoală, cum ridică două degete din banca a treia de lângă fereastră, cum zgârâie tabla cu creta abia ţinută între alte degete galbene, subţiri. Fumează ? Nu, e doar un copil, are plămânii tari. Poate stinşi. Sunt ţipetele lui cele care se aud ? Nu, vin din mormânt. Se mişcă pământul deasupra soţului meu. Dar nu e el. E un biet glas de femeie. Da, mama lui... Lângă soţul meu ?

A realizat târziu că era ea peste ani, peste bărbatul iubit. Bărbatul cu care avusese un băiat. Unde e băiatul ?

Nu mai ploua. Timotei îşi număra degetele de la mâini. De ce nu am zece ? Ce-am făcut cu ele ? Şi-a amintit de pământul scormonit, de unghiile negre înfipte în propria carne ca într-o cetate a plăcerii. Sunt vise tulburi în scâncet de copil. E o dragoste ce nu moare niciodată, ce se-nfioară la primul orgasm al suferinţei. Un pat de spital, un suflet muribund. Şi ultimele ei cuvinte. Le-a uitat.

Au fost în România...

DEJA VU infect !

După ce te ridici de pe WC și cazi amețit cu trupul cald pe cimentul rece din baie, vezi celelalte 180 de grade ale vieții. Te scoli cu greutate, după vreo douășpe ore de somn neîntrerupt, și încerci să revii între așternuturile în care te-ai scremut toată viața. Mă rog, nu sunt aceleași, dar starea de deja vu este omniprezentă între toate firimiturile căzute în cearșaful putred.

Anul trecut, am avut norocul să plesnesc cu spatele gol în bucătăria înghesuită și să vomit de fericire în momentul în care mi-am văzut rănile, cu dosul în oglindă. E teamă, nu-i altceva decât teama pe care o simți când nu mai cunoști literele unui altfel de alfabet, când nu mai reții ce melodie fredonai aseară.

După toate amețelile pe care mi le provoacă viața, realizez că vreau să mor fraged și tânăr, că nu vreau să depășesc vârsta de 35 de ani, o vârstă la care maturitatea pierdută în leagănul copilăriei îmi va fi fost de ajuns. Amin sau ce!?

Îi mulțumesc domnului de aseară, dar nu pot să-i spun decât că în oglindă vedem totul altfel, puțin mai răsturnat. A, să nu uit, tipul care cântă melodia pe care o fredonam împreună, trăiește neperturbat în mijlocul unui ocean de vise umede. Îți mai place?