Oameni şi zaruri din... ciocolată

Oamenii aruncă zarurile şi aleg pe cine, cât... şi mai ales cum să iubească. Dacă relaţia dintre un El şi o Ea nu naşte vreun prunc care va fi pseudo-alăptat, atunci inseamnă că iubirea nu naşte monştri, ci se scufundă în fecale, şi te întrebi nostalgic "al cui căcat e mai dulce, a lu' mama sau a lu' tata!?"...

Mama nu-ţi dă doar ţâţâ când eşti mic (născut la şapte luni), prost, (semi)rahitic şi neajutorat. Îţi dă şi fecala care ţi se scurge prin ţeava curului, astfel că, după enşpe secunde, ajungi să crezi că-i ciocolată în care, pentru prima dată, nu-ţi mai rupi dinţii. Dacă nu crezi că poate fi adevărat, aruncă excrementele. Mama te va lua în braţe, te va pupa cu limba scoasă şi va saliva cu privirea îndreptată spre dosul tău, aşteptând să vină tata să i-o tragă din nou pentru un plod căruia să nu-i placă materia fecală (a se citi ciocolată).

Scrâşneşti din dinţi la gândul că mai ai un frate? Nu-i nimic... Lui nici măcar nu-i pasă, el fute buha pe câmpii şi o freacă pe vecina - un etaj mai jos. Când mai creşti un pic, şi nu mai ai ţâţa mamei în gură, realizezi că viaţa nu înseamnă decât acelaşi căcat în care te-ai născut.

Astfel:
1. Tata se sinucide... impotent, nu înainte de a te plesni peste faţa buhăită.
2. Mama se spânzură de lustră, cu ficatu' lu'... fitecine în gură.
3. Tu faci ce făcea fratele mai 'nainte: o iei razna pe câmpii...

Concluzia? Nu are decât 30 de ani.

Sursă foto: www.klett.de

Am murit...

Da, doare, şi nu-mi mai place nicio ciocolată, niciun grăunte de noroc, deschis în palma altuia.

Sunt eu, e ea... buenaventura pe internet, scrisuri mai multe, dulci, idei mai puţine şi vorbe mai cărunte. So, God... I'm speechless!

Sursă foto: www.wurzeltod.tumblr.com

Nevoia de imagini

Sunt un eşec, nu contează circumstanţele. Astăzi mai citesc doar propriile cuvinte. Şi mi-a plăcut atât de mult să citesc... Dar da, e şi asta o formă de a rămâne alături de literatură. Sunt beat, beat de... beatitudine, călătoresc printre picături, picături interzise în viaţa de zi cu zi, şi realizez că nu întotdeauna poţi trăi la cotele cele mai înalte. Înseamnă că nu mai trăiesc!?

Imaginile nu conţin pilde. Tuturor ne-ar plăcea o viaţă (şi) cu alte imagini. Nu căutăm eroi, căutăm doar fapte. Şi le analizăm pe ale noastre. Coincid. Sunt un învins al sorţii înainte de vreme. Soluţia finală îi este atribuită creierului, care îşi încetează funcţiile pierzându-se într-un tablou.

Dincolo de cotidianul agitat, rareori imprevizibil, găsim iluzii rămase nedezvoltate pe alocuri. Putem cataloga aceste iluzii ca făcând parte din viaţa fiecăruia, ele oferindu-ne un mai larg orizont asupra intemperiilor vieţii, asupra modului în care putem convieţui cu semenii noştri.

Altfel...

Dependenţa de feminin se dezvoltă, se întoarce de unde a plecat, de la sânul mamei. Ţi-e dor şi plângi, nu-ţi mai poţi stăpâni pornirile. Avem cu toţii aceleaşi visuri, şi, deşi, de cele mai multe ori banale, nu le putem împlini. Le transcriem în proză, ciudat, efemere. Avem o viaţă întreagă pentru a visa. Nimic nu este interzis. Şi iubim până la ultima suflare.

Iubeşti, chiar dacă doare. Suferi, verşi lacrimile speranţei, cânţi oda bucuriei, eşti uman. Cu bune şi cu rele. Nu trebuie să te ascunzi, mai devreme sau mai târziu vei fi descoperit, disecat şi pângărit. Prin imagini bolnave te umpli de negativism. Şi negi până şi propria existenţă.

Suntem maturi, iubim, urâm, ne temem, suferim, murim. Când iubeşti, eşti fericit. În ultimul stadiu. Eu nu-mi pot închipui o fericire mai mare decât aceasta. Să iubeşti necontenit.

Nu avem nevoie de faimă, ci doar de puţin noroc. Iar norocul înseamnă să împărtăşeşti gândurile tale cu cei din jur. Nu-i necesar să fie aprobate, consumăm chiar şi ce ne face rău. Imaginile nu reprezintă un rău indestructibil, nici măcar comercial. Sunt o bucăţică negativă din interiorul nostru. Iubim splendoarea cuvintelor. Ne îmbătăm cu elucubraţii despre ce ar putea gândi creierul uman, despre ce ar putea înfăptui pozitivul din noi. Visăm. Rămânem singuri în templul vieţii şi visăm. Dar nu e nimeni lângă noi care să ne trezească.

Cândva am iubit marea. Şi dansul din valurile ei. Sălbatic. Doar întindeam capul pe o pernă murdară şi visam, la fel ca înainte. Te iei de mână cu amintirea, trec clipe, îţi făureşti viitorul. Din trecut, de-acolo pleci, îţi doreşti o viaţă mai blândă. Fantezii. Miracole. Bunăstare în planul iubirii. Dar la un moment dat, te rătăceşti, nu mai găseşti calea. E în zadar. Simţi doar praful pe faţă, te miri de anotimp. Suntem aceiaşi mereu. Atât.



Sursă foto: http://www.toonpool.com/

Împărăție

Sunt zile în care plângem cu lacrimile pe dos pentru a nu fi văzuți în toată splendoarea sufletului. Plângem de bucurie, draga mea împărăție !? Răspunde, scumpo, e doar o întrebare tâmpită, înșirată în abecedarele vieții, de la 1918 încoace. Vezi cum e!? Am învățat ABeCe-ul de mici, dar... tu nu ne-ai învățat nimic, nici măcar s-o iubim pe mama, pe mama noastră, a fiecăruia. Ha!

Căci alta ne era mamă când mâncam muci la grădiniță, alta ne era stejarul de care ne sprijineam în bătaia vântului socialist. Așa ne-ai învățat, scumpo, iar acum nu mai ninge alb iarna, ninge gri spre negru înghețat, întru curățire deplină, iar copiii noștri nu se mai pot bucura de ceea ce n-am trăit noi, de ceea ce au ei și n-am avut noi, de ceea ce le-am dăruit, un viitor mai puțin sumbru, un viitor mai alb decât cel pe care îl vedeam noi, în vremurile când eram tâmpiți și scunzi, în vremurile în care buchiseam abecedarul. Nu...

Draga mea Împărăție, în fiecare an ești tot mai mică și mai palidă, în fiecare an când sărbătorești lumina norilor care trece peste tine, ești tot mai bolnavă, mai fără vlagă. Tot mai... Noi nu mai suntem veseli nici măcar primăvara, în luna mai, când copiii mai ling veseli acadele, în așteptarea unui anotimp mai cald. Nu!

Da, totul se rezumă la mai, și mă întreb apatic și murdar, dacă tu nu mai poți, noi de ce să mai putem !? Și mai ales pentru ce, mai ales pentru cine... Hî?
 Fluturii zboară departe, prinde-i pe toți, înainte de a le bate aripile în uitare!

Sursă foto: www.img504.imageshack.us

UNU

O uşă scârţâia lângă mine. Mi-am lipit bărbia de genunchi. Şuviţe tari de păr îmi brăzdau fruntea încrâncenată. De unde vine ecoul ? Ascultam distrus tăcerea nopţii. Luna gâfâia pe obrajii mei cuminţi, dar nu vedeam decât bolta norocoasă, neagră, împăciuitoare şi sfântă. Gândeam în lumină cu mintea picurată de idei. Cerul purta o taină. Aveam să aflu într-o zi. Din debaraua murdară ieşeau gândaci cu flori la antebraţ. Călcam pe ei, încet, ca într-o fantezie. Scuturam ideile de praf, mişcam din cap la dreapta şi înghiţeam scântei. Învăţam să tac. Nu mai e mult. În cele din urmă, tăceam.

Tăceam, în jurul meu numai misterul. Cu trup fără de chip. Doar mama are aripi, iubita are fuste. O mângâiam. Îi duceam dorul. Şi i-am vorbit.

- Te-am revăzut la nouă. Ploua.


- Dincolo de staţia de tramvai.

- Erai doar tu şi...

- ... vântul. Simţi cum bate vântul ?

Nu simţeam. Mirosea a flori proaspete, nu ştiu de care. Îi tremura privirea. Şi i-am şoptit.

- Te iubesc !

- Dar nu sunt înger.

Era doar prima zi.
A doua zi, am înmormântat-o. Nu plângeam. Simţeam. De data asta, simţeam. Ţineam trupul ei în mâini. Galben de emoţie, pe undeva, purificat. Acelaşi eu.

Sursă foto: www.allmystery.de

Doi*Zwei*Two*Dos

Pentru că nu mai am acces la postările trecute, în așa fel încât să fac o arhivă pentru 2010, le aduc aici cu copy și paste, că ce ăla mic din dreapta până la urmă... sunt ale mele și așa vor rămâne !

Nu i-a mai răspuns. Nu a mai privit-o. Îi era dor de mama. Să sară pe genunchii ei, să bată din palme, să recite poezii, să cânte stricat sub zâmbetul ei. Dar nu mai era sărmana. Buruieni, pietre, iar, uneori, noroi. Şi amintirile. Fragede, triste, în minte de copil. Plecase abia de un an. Cu cine locuieşte ? Ce importanţă are dacă nu mai e mama. Mai sunt doar visele lui. Cum dă din picioare în pântecele sfârtecat. Cum cineva sare cu alte picioare pe burta ei, pe maţele ei, dar el nu e înăuntru. E doar în sunetul prafului pe care îl lasă târziu în urmă, agresorul. Nu-i nimic, sunt o fire veselă. Optimistă. La şcoală am note bune, domnişoara mă ajută.


A trântit cu putere poarta cimitirului. Sau poate a fost vântul. Atunci a început ploaia.

Cu pielea udă, cu părul spintecat în două alunecând din creştetul capului, vorbea singură. Sau poate cu ploaia. Poate cu el. Cu celelalte sute de cadavre sau cu ce-a mai rămas din ele. Cu baterea de vânt, cu praful din sicrie. Nu-i nimic. Pe băiat îl vede la şcoală, cum ridică două degete din banca a treia de lângă fereastră, cum zgârâie tabla cu creta abia ţinută între alte degete galbene, subţiri. Fumează ? Nu, e doar un copil, are plămânii tari. Poate stinşi. Sunt ţipetele lui cele care se aud ? Nu, vin din mormânt. Se mişcă pământul deasupra soţului meu. Dar nu e el. E un biet glas de femeie. Da, mama lui... Lângă soţul meu ?

A realizat târziu că era ea peste ani, peste bărbatul iubit. Bărbatul cu care avusese un băiat. Unde e băiatul ?

Nu mai ploua. Timotei îşi număra degetele de la mâini. De ce nu am zece ? Ce-am făcut cu ele ? Şi-a amintit de pământul scormonit, de unghiile negre înfipte în propria carne ca într-o cetate a plăcerii. Sunt vise tulburi în scâncet de copil. E o dragoste ce nu moare niciodată, ce se-nfioară la primul orgasm al suferinţei. Un pat de spital, un suflet muribund. Şi ultimele ei cuvinte. Le-a uitat.