Întunericul din minte

Fiecare țară, cu excrementele vărsate pe faleza Terrei, are o minte a ei, gâdilată de un impuls al gândirii. Impulsul gândirii se varsă încet, precum o fecală veselă, și alunecă aievea unde nici cu mintea nu gândim. Praf și alte catacombe, lumina pe care-am visat-o mai la urmă în întunericul de azi-noapte...
În mintea fiecărei țări socotim... Ajungem la România și deslușim fum, fum fără foc. Castanele prăjite ieri nu au gust de proaspăt în gură și scuipăm amar pe covorul, altădată roșu. Ne dăm cu căpățâna de tavan și picăm acolo unde nu mai arde soarele, dar ne bucurăm de încă 21 km (14+7) din ceea ce numim Autostrada Soarelui că, deh, dacă Boc se bucură, noi de ce să nu ne bucurăm !?
Ajungem mai repede pe plajele însorite ale Litoralului sau ce ?
FMI-ul ne dă vești bune și taie de la alții, nu-i tot un fel de întuneric ? La astfel de întrebări, răspunzi cu gustul amar din gură și parcă nu, de data asta, parcă (iarăși) vezi lumina neagră, tot mai goală de conținut. Cică în vreo doi ani, o să răsară soarele, vesel și pus pe glume. Aha...
În acest timp, fiecare țară, deci și România, își va așeza întunericul pe o creastă mai însorită a minții, într-un loc pe care nu-l mai poți numi derdeluș, iarna. Veselie și patru palme trase la fund tranziției, infinite și parcă...
Tuturor ne place să ne tăvălim în zăpadă. Așa. AȘA !
În august ???

Gânduri despre moarte

Poveste tristă despre viaţa care s-a vrut a fi frumoasă. Despre gânduri şi despre ce ar fi însemnat existenţa dacă nu exista moartea.

Treisprezece gânduri. Treisprezece gânduri şi jumătate. Sau poate chiar mai multe. Locul sau locurile în care vom ajunge toţi, mai mult sau mai puţin fericiţi. Cimitir, cu pluralul cimitire. Morminte vesele şi deschise noaptea vizitatorilor. Celor care nu cuvântă ziua, celor care au noaptea flăcări în ochi, dincolo de focul ce arde trupul lumânărilor. Vântul le stinge, ploaia le stinge, mâna le stinge...
13 nu-mi este soartă, îmi este doar purgatoriu, cu idei care se rostogolesc în capul meu de 13 ori. Dacă muream la 13 ani, nu pierdeam nimic. Câteva rânduri ordinare ? Lucru normal. Iarăşi normal. Felii de viaţă amestecate în rânduri ce vibrează în ţeastă, în mâinile amândouă când nu mai am idei. E mai frumos aşa. Să ştii că este necesar să pierzi uneori. Mai mult sau poate mai puţin. Aha ! Mai bine nu, de fiecare dată ţi se va părea că ai pierdut mult, chiar dacă tu nu ai pierdut decât un mărunţiş.
Gândurile despre moarte explică existenţa vieţii în Cimitirul Raiului. Putem sta în faţa pietrei de mormânt şi putem reconstitui istoria celor care continuă să putrezească dedesubtul nostru. E trist, dar poate că avem doar gloanţe în cap şi nu gândim coerent... O frontieră peste care nu putem trece, o defalcăm în mii de cuvinte şi poate aşa ne trece. E bariera care ne desparte de civilizaţie.

Aş vrea să merg la cel mai interesant mormânt şi să-l sărut de treisprezece ori. Să picure în ochii mei lumină, să iasă iarbă mai verde la suprafaţă. Şi poate flori. Treisprezece flori... Mai multe, să nu le pot căra cu braţele. Hmmm, cred că ideile mele sunt cu capul în jos... În ceva unde nu răzbat cu ochii minţii.

UNU

O uşă scârţâia lângă mine. Mi-am lipit bărbia de genunchi. Şuviţe tari de păr îmi brăzdau fruntea încrâncenată. De unde vine ecoul ? Ascultam distrus tăcerea nopţii. Luna gâfâia pe obrajii mei cuminţi, dar nu vedeam decât bolta norocoasă, neagră, împăciuitoare şi sfântă. Gândeam în lumină cu mintea picurată de idei. Cerul purta o taină. Aveam să aflu într-o zi. Din debaraua murdară ieşeau gândaci cu flori la antebraţ. Călcam pe ei, încet, ca într-o fantezie. Scuturam ideile de praf, mişcam din cap la dreapta şi înghiţeam scântei. Învăţam să tac. Nu mai e mult. În cele din urmă, tăceam.

Tăceam, în jurul meu numai misterul. Cu trup fără de chip. Doar mama are aripi, iubita are fuste. O mângâiam. Îi duceam dorul. Şi i-am vorbit.

- Te-am revăzut la nouă. Ploua.


- Dincolo de staţia de tramvai.

- Erai doar tu şi...

- ... vântul. Simţi cum bate vântul ?

Nu simţeam. Mirosea a flori proaspete, nu ştiu de care. Îi tremura privirea. Şi i-am şoptit.

- Te iubesc !

- Dar nu sunt înger.

Era doar prima zi.
A doua zi, am înmormântat-o. Nu plângeam. Simţeam. De data asta, simţeam. Ţineam trupul ei în mâini. Galben de emoţie, pe undeva, purificat. Acelaşi eu.

Sursă foto: www.allmystery.de