Fiecare țară, cu excrementele vărsate pe faleza Terrei, are o minte a ei, gâdilată de un impuls al gândirii. Impulsul gândirii se varsă încet, precum o fecală veselă, și alunecă aievea unde nici cu mintea nu gândim. Praf și alte catacombe, lumina pe care-am visat-o mai la urmă în întunericul de azi-noapte...
În mintea fiecărei țări socotim... Ajungem la România și deslușim fum, fum fără foc. Castanele prăjite ieri nu au gust de proaspăt în gură și scuipăm amar pe covorul, altădată roșu. Ne dăm cu căpățâna de tavan și picăm acolo unde nu mai arde soarele, dar ne bucurăm de încă 21 km (14+7) din ceea ce numim Autostrada Soarelui că, deh, dacă Boc se bucură, noi de ce să nu ne bucurăm !?
Ajungem mai repede pe plajele însorite ale Litoralului sau ce ?
FMI-ul ne dă vești bune și taie de la alții, nu-i tot un fel de întuneric ? La astfel de întrebări, răspunzi cu gustul amar din gură și parcă nu, de data asta, parcă (iarăși) vezi lumina neagră, tot mai goală de conținut. Cică în vreo doi ani, o să răsară soarele, vesel și pus pe glume. Aha...
În acest timp, fiecare țară, deci și România, își va așeza întunericul pe o creastă mai însorită a minții, într-un loc pe care nu-l mai poți numi derdeluș, iarna. Veselie și patru palme trase la fund tranziției, infinite și parcă...
Tuturor ne place să ne tăvălim în zăpadă. Așa. AȘA !
În august ???
