România disperată, în pragul... disperării!

Amintiri...

Astăzi este o zi importantă. O altă zi importantă pentru România. 27 octombrie 2010... o zi după care ţărişoara noastră se va întoarce la ceea ce este obişnuită să facă... să ignore. Nu comentez aici motivul, i-adevărat, fiecare este liber să facă ce vrea, dar tu, Românie... tu eşti liberă să faci ce vrei!?

Nu ne-au ajuns 20 de ani pentru a stârpi răul. De ce? Pentru că nu am început de la rădăcină, ne-am închipuit că... dânsa este sănătoasă. Şi da, nu mai contează în ce ţară trăim, întrebarea care derivă de aici e... Mai trăim? Mai există nesimţirea vieţii de demult? Aşa, domnule, mai demult nu exista atâta nesimţire, existau doar flori presărate absent pe câteva morminte uitate.

Să ne trezim... Dormim, dormim, şi nu e dimineaţă în fiecare zi ca să ne putem trezi, motiv pentru o sublimă aberaţie, nouă, nouă, a celor de (mai) sus. Nu mai e nimic de spus, nu mai e nimic de scris, vom aştepta până ne ia dracu', la fel ca-ntotdeauna. Da, ţările mici sunt luate de el, un altfel de el, care, după cum vedeţi, nu e un el mare. Pe El cel Mare l-am uitat. L-am uitat...

Nimic nu e mai dulce decât moartea, patrie!

Nimic mai mult,

Un Rosch(u) verde de furie, halal la poarta Împărăţiei! Ptiu...

Sursă foto: http://www.hopa.ro/ http://www.funiacs.com/

Întinși la pompele funebre

Găina face ciorba mai bună, iar fericirea-i suptă în oasele bătrâne și galbene. Cu stomacul plin, umbra e mai verde în pământul uscat și picioarele aleargă mai repede spre tărâmul mult visat. Acolo-i paradisul, îmi spune încet, și-mi arată lutul umed ce înalță trufaș casa pompelor funebre. E locul în care nu mai găsești carne, locul în care oasele își varsă sucul peste fericirea tuturor mormintelor.
Din unele ies pistoale cu foc automat, din altele iese doar liniștea ce nu cuvântă. Buzele aspre și reci o sărută amar, cu ultimele fărâme de zahăr alunecând din gură. E noaptea cea mai frumoasă, cea mai fericită, cu noi căutându-ne oasele în dosul curții, lângă asprimea pompelor funebre.
Frumoasă... asprimea din vârtejul minții, unde am prelins înghețata, cacaua amară gustată aseară, fără frișcă și fără căpșune.
Unde s-a cocoțat veverița pe care-am zărit-o la sfârșitul săptămânii trecute ? E întrebarea cea din urmă, întrebarea care nu capătă răspuns când stăm... întinși la pompele funebre, în visul umed și frumos. Noapte bună, fericire... aleargă goală printre morminte vechi și lasă-mă-n pace.
Frig...

Sursă foto: www.bildarchiv-hamburg.de

Gânduri despre moarte

Poveste tristă despre viaţa care s-a vrut a fi frumoasă. Despre gânduri şi despre ce ar fi însemnat existenţa dacă nu exista moartea.

Treisprezece gânduri. Treisprezece gânduri şi jumătate. Sau poate chiar mai multe. Locul sau locurile în care vom ajunge toţi, mai mult sau mai puţin fericiţi. Cimitir, cu pluralul cimitire. Morminte vesele şi deschise noaptea vizitatorilor. Celor care nu cuvântă ziua, celor care au noaptea flăcări în ochi, dincolo de focul ce arde trupul lumânărilor. Vântul le stinge, ploaia le stinge, mâna le stinge...
13 nu-mi este soartă, îmi este doar purgatoriu, cu idei care se rostogolesc în capul meu de 13 ori. Dacă muream la 13 ani, nu pierdeam nimic. Câteva rânduri ordinare ? Lucru normal. Iarăşi normal. Felii de viaţă amestecate în rânduri ce vibrează în ţeastă, în mâinile amândouă când nu mai am idei. E mai frumos aşa. Să ştii că este necesar să pierzi uneori. Mai mult sau poate mai puţin. Aha ! Mai bine nu, de fiecare dată ţi se va părea că ai pierdut mult, chiar dacă tu nu ai pierdut decât un mărunţiş.
Gândurile despre moarte explică existenţa vieţii în Cimitirul Raiului. Putem sta în faţa pietrei de mormânt şi putem reconstitui istoria celor care continuă să putrezească dedesubtul nostru. E trist, dar poate că avem doar gloanţe în cap şi nu gândim coerent... O frontieră peste care nu putem trece, o defalcăm în mii de cuvinte şi poate aşa ne trece. E bariera care ne desparte de civilizaţie.

Aş vrea să merg la cel mai interesant mormânt şi să-l sărut de treisprezece ori. Să picure în ochii mei lumină, să iasă iarbă mai verde la suprafaţă. Şi poate flori. Treisprezece flori... Mai multe, să nu le pot căra cu braţele. Hmmm, cred că ideile mele sunt cu capul în jos... În ceva unde nu răzbat cu ochii minţii.